62
crede că doar gândește. Spune foarte tare ce gândește, fără să știe că spune ce gândește. Așa că noi, fiicele ei, știm mereu ce gândește. Este surdă, dar nu complet. Sunt lucruri pe care le aude, cum este soneria și une- ori telefonul, dar telefonul nu-i mai place, pentru că nu face decât să ghicească ce i se spune. Așa că sora mea i-a dat un com- puter, să poată folosi Skype, și când vede gura celui sau a celei care vorbește pare să audă mai bine. Și apoi îi face plăcere să ne vadă, ne simte mai aproape. A fost foarte supărată pe computere pentru că o făceau să simtă că aparținea altei lumi, iar lumea nouă o respingea, dar cu Skype a reușit. Așa că petrece multe ore în fața compu- terului, în eventualitatea că eu sau sora mea ne vom conecta, iar, când nu ne conectăm, se enervează, dar nu putem sta tot timpul conectate. Chiar nu putem. Una peste alta, pe Skype aude mai bine. Pentru că vede. Dar nu se aude gemând. Totuși, când o întrebăm dacă este neliniș- tită, răspunde că nu. ‐ I-au mai rămas câteva fire de păr pe cap, ea care era atât de cochetă. Și atât de frumoasă. Toată lumea o spunea. Și eu eram mândră de ea, de mama, acea femeie atât de frumoasă. Și o iubeam. Iese din spital. Știe foarte bine că era cât pe ce să se ducă. Știe că este bătrână, dar spune că nu crede așa ceva. Vrea să trăiască. Mai știe și că trebuie să se întoarcă la spi- tal ca să facă operația la inimă. Zice că este o operație foarte simplă. Cât o așteaptă, se târăște. Un adevărat pachet de oase. ‐ Am fost acolo când s-a internat în spital și am fost acolo când a fost externată ca să se pregătească pentru a fi internată din nou. Era foarte bolnavă și îi era teamă, teamă că dintr-odată va înceta să respire chiar în fața mea, în fotoliul ei.
Adormise și simțeam efortul pe care inima ei îl făcea ca să continue să bată în timp ce eu o vegheam, respiră, mamă, nu mă părăsi, respiră. Nu mă părăsi, nu încă. Nu sunt pregătită și poate n-o să fiu niciodată pregătită. ‐ Copilul s-a născut bătrân, așa că acest copil n-a devenit niciodată adult. A crescut în lumea adulților ca un copil bătrân și se adapta cu greu. Copilul bătrân știa că, dacă i-ar fi murit mama, n-ar mai fi avut unde să se ducă. În adolescență, copilul a fost rebel, apoi, ca adult, s-a descurcat, dar abia-abia, știind că se putea întoarce oricând acasă. Și, de la moartea tatălui său, acasă însemna la mama lui. Imediat ce ajungea, mereu istovit de viața de adult pe care nu reușea s-o tră- iască, copilul se culca pe canapea și dormea câteva ceasuri. Pe urmă, mai puțin extenuat, mânca. Copilul este ea, copilul sunt eu. Sunt bătrână acum, curând voi împlini șaizeci de ani. Și chiar mai mult. Și sunt tot aici. Nu am copii. Un copil bătrân nu face copii. Și apoi ce mă va lega de această viață. Oare aș putea trăi ca să dorm, să mă tre- zesc, să mănânc și să mă culc. Și să ascult radio. Am uitat să fac asta. Ascult radio adesea. Nu mai e momentul să fiu rebelă. Sunt mulțumită când soarele se duce la culcare, ca să mă culc și eu. ‐ Nu voi rezista decât dacă scriu. Și, oricum, aici sau în altă parte, care e diferența. Viața mea, eu nu am viață. Nu am știut să-mi fac una. Aici sau în altă parte. Dar în altă parte este mereu mai bine. Deci nu fac decât să plec, iar și iar, la nesfârșit.
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online