66
filme, fără să fi auzit înainte despre dum- neavoastră. Eram la Bruxelles, nu-mi plăcea deloc cinemaul, mi se părea o distracție pen- tru proști, tot ce mi se arătase erau filme cu Mickey Mouse și lucruri de genul acesta. Și după ce am intrat din întâmplare să văd un film de-al dumneavoastră, am simțit nevoia să fac cinema. Deci decizia a fost una afectivă. J.-L. G.: Un proiect este o nevoie de a face ceva. Despre ce nevoie este vorba la un pro- iect de film? C. A.: Înainte de asta, scriam un pic, așa cum fac adolescenții, să zicem. Cred că atunci când suntem adolescenți, scriem pentru a dezlega un pic toate ițele care ne înconjoară, fiind momentul în care începem să gândim și să fim confruntați cu lucruri pe care le conștientizăm deja, precum alegerea dintre a fi sau a nu fi violenți… Iar apoi am văzut Pierrot le fou (Pierrot Nebunul) și am avut impresia că vorbea despre epoca noastră, despre ceea ce resimțeam. Înainte de asta, nu vedeam decât The Guns of Navarone (Tunurile din Navarone) , chestii de-astea care nu mă interesau deloc. Nu știu, dar a fost prima dată când m-am emoționat în fața unui ecran de cinema… puternic emo- ționată. Și am vrut să obțin același lucru cu filme făcute de mine. J.-L. G.: Eu încerc să mă prezint ca un mar- țian, sau ca un idiot, sau ca un tip foarte inte- ligent: deci, dacă aveți un proiect, înseamnă că vreți să-i puneți acum pe oameni în starea în care ați fost atunci? Sau dumneavoastră vreți să vă întoarceți la starea aceea? De ce acea experiență v-a făcut să vreți să faceți film? Altcineva ar fi putut spune: „Bun, voi călători și voi întreba unde altundeva pot găsi astfel de filme”. C. A.: Asta am și încercat să fac, am încercat să văd alte filme și să regăsesc aceeași stare, dar nu s-a mai repetat niciodată. În fond, pentru mine Pierrot le fou (Pierrot Nebunul) a jucat un pic rolul cinemaului dominant, în sensul în care nu am mai putut face niciodată
altceva. Din cauza lui celelalte filme mi-au rămas ascunse, întrucât căutam tot timpul ceva ce cunoscusem cândva. Dar lucrurile nu se repetă. Mi-a trebuit ceva timp până să încep să iubesc și alte filme. J.-L. G.: Vă aduceți aminte de primul cadru pe care l-ați făcut? Eu îmi aduc aminte: mi-am filmat picioarele. C. A.: Am filmat-o pe mama cum intră pe ușa unei clădiri masive și deschide cutia de scrisori. Eram însuflețită de nevoia de a face ceva, iar apoi brusc aceasta s-a fixat, ca o obsesie, s-a fixat asupra cinemaului. Iar apoi, odată ce începi… nu mi-am mai pus nicio întrebare, nu mi-am mai chestionat această nevoie, am mers aproape orbește. Și nu știu de ce… J.-L. G.: Da, dar dacă cineva v-ar spune: „Eu am nevoie să știu, pentru că în răspunsurile acestea pot găsi ceva care să-mi fie și mie util…” Dacă am întreba: „La ce folosesc salturile în înălțime?”, ni s-ar putea răs- punde: „Folosesc la întreținerea muscula- turii picioarelor”. „A, bun, nu știam, cum am și eu nevoie, voi face câteva”. Deci ce înseamnă să ai un proiect de film? C. A.: E grozav fiindcă îți mai ocupă timpul! J.-L. G.: E mai interesant să-l ocupați astfel decât, spre exemplu, făcând o muncă oare- care? Pentru că, de obicei, proiectele nu se plătesc. Cum vă ocupați timpul? Ce faceți într-o zi obișnuită? O zi la fabrică poate fi descrisă, chiar dacă descrierea nu ar cores- punde cu realitatea la un nivel profund… C. A.: Mă scol devreme și încerc să scriu. J.-L. G.: Încercați să scrieți, mai curând decât să faceți fotografii? Până la urmă, filmul va fi alcătuit din fotografii, nu? C. A.: Da, dar scriu exact ceea ce vreau să arăt, descriu ceea ce am în minte mai curând decât să fac fotografii.
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online