80
și asimilat, nu substituie nevoia lor de explo- rare, de transgresare a limitelor impuse de societate și a autolimitărilor unor generații întregi care au fost nevoite să se protejeze prin închiderea în sânul propriilor familii sau al propriilor ritualuri. În lumea aparent liberă de după Război, pornirile noilor generații erau de a se emancipa, de a-și defini propria identitate, de a-și găsi un loc al lor în lume. Însă contactul cu tăcerea părinților despre trecutul prea traumatic pentru a putea fi dis- cutat sau teama moștenită din familie față de un exterior potențial periculos sunt filtre inevitabile prin care cineva ca Akerman, cu o asemenea moștenire culturală și istorică, e nevoită să își reprezinte lumea. Între aceste două extreme - nevoia fundamentală de autoprotecție, preluată de la părinți cu tot cu frica de necunoscut, de celălalt, și nevoia de emancipare, de evadare fizică și mentală în toate planurile realității - pendulează per- sonajele și filmele cineastei. Registrele pot fi extrem de diferite (de pildă, atenția mai mare acordată de critici filmelor ei drama- tice eclipsează numeroasele ei plonjări în comedie romantică sau burlescă și în muzi- cal), obiectivele punctuale ale personajelor pot varia, însă mecanismul e veșnic același. În primele filme, din anii 1960-1970, rămase până azi cele mai cunoscute și mai discutate ale carierei ei, alienarea perso- najelor, eforturile lor de a depăși granițele propriilor condiții fizice, emoționale, psiho- logice se lovesc constant de bariere interi- oare, de neputința de a ieși până la capăt din condiția lor. Adeseori personajele feminine pendulează între stări de procrastinare și diverse acțiuni, de obicei din spectrul cas- nic sau, în orice caz, al vieții cotidiene. Îmi arunc orașul în aer (Saute ma ville , 1968), primul scurtmetraj al cineastei, realizat la vârsta de 18 ani, cu ea în rolul principal, e exemplar în acest sens. Are în prim-plan o tânără prinsă între pereții unui apartament și între diverse activități cotidiene - gătește, mănâncă, face dezordine și apoi pune la loc obiectele, își lustruiește pantofii, dan- sează și cântă de una singură prin casă, iar, în final, se sinucide inhalând gazul care
declanșează și o explozie. Într-un registru de farsă, de comedie burlescă, Îmi arunc orașul în aer funcționează ca o cacofonie înnebunitoare, acțiunile și sunetele suprapu- nându-se într-un ritm tot mai alert și tot mai fragmentat și ducând la o rezoluție tragică. Din multe puncte de vedere, filmul acesta anunță structura lui Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles , unde același ritual casnic al unei femei maschează, de fapt, un univers interior febril, un preaplin ce își găsește echilibrul tot într-o implozie disimulată, dacă e privită din exterior, într-o explozie. Procesul, însă, e invers: în primul e exteriorizată constant mișcarea interioară a protagonistei, prin gesturi agitate și prin- tr-o succesiune rapidă a acțiunilor însoțite de mormăituri și de sunete sacadate și diso- nante scoase de ea, iar în celălalt poate fi doar bănuită, gesturile și descompunerea treptată a rutinei semnalând, într-un final, ruptura dintre planuri.
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online