86
a îndepărta reprezentarea dinspre realism spre ritualic, spre iconic. La fel, postúra vag expresionistă a Annei din Întâlnirile Annei , cu capul constant aplecat într-o parte, cu tru- pul ușor cocârjat, are o pondere semnificativă în exprimarea universului ei interior, a letar- giei, a blocajului ei existențial. Coregrafierea mișcărilor protagonistelor din aceste prime filme, evidențierea fiecărui gest al lor sunt și ele importante în afirmarea unei disjuncții între planul lor interior și cel vizibil. Nu e, deci, deloc surprinzătoare dedicarea unor filme întregi ale cineastei acestei preocu- pări pentru mișcarea corpurilor în spațiu și în timp, începând cu Într-o zi Pina a cerut… ( Un jour Pina a demandé ), din 1983, și conti- nuând cu filmele-concert având în prim-plan muzicieni în actul interpretării - cel mai des, pe violoncelista Sonia Wieder-Atherton, par- tenera de viață a lui Akerman, în Rue Mallet- Stevens (1986), în Trois strophes sur le nom de Sacher (1989), în Cu Sonia Wieder-Atherton ( Avec Sonia Wieder-Atherton , 2003), în La est cu Sonia Wieder-Atherton ( À l’Est avec Sonia Wieder-Atherton , 2009), și pe pianistul Alfred Brendel, în Ultimele trei sonate ale lui Franz Schubert ( Les trois dernières sonates de Franz Schubert , 1989). Într-o zi Pina a cerut…, care surprinde cantonamentul de vară al trupei Tanztheater Wuppertal conduse de coregrafa Pina Bausch, pare momentul descătușării, al conștientizării că mișcările și gesturile dan- satorilor exprimă alegoric, în mecanicitatea și în repetitivitatea lor punctate de stări de jubilație, un raport similar cu exploziile exis- tențiale explorate până atunci de Akerman prin metode mai eclectice. Condensarea la nivelul expresiilor corporale a unor emoții, concretizarea lor fără apelul la narativizare sau la comentarii, crearea în aceste moduri a unor reprezentări viscerale ale lumii trebuie să fi fost - mai ales într-un punct al carierei când căuta formule noi de expresie cine- matografică - adevărate revelații ale unor teritorii artistice pe care, deși le atinsese anterior la nivel intuitiv, nu le parcursese în întreaga lor complexitate. Filmul acesta, mai curând decât să documenteze procesul de
construcție a unui spectacol al trupei Pinei Bausch, descrie o transpunere hiperbolică concomitent coșmarescă și paradisiacă a lumii: trupurile coregrafiate ale dansatori- lor permit să se difuzeze prin ele, pornind de la cele mai cotidiene acțiuni din care se articulează mișcările lor, o instanță nedefi- nibilă a realității, de o natură la fel de vola- tilă, pendulând între concret și abstract, între interior și exterior precum cea din alte filme realizate de Akerman. Fluiditatea aceasta extraordinară a raportului corpuri- lor cu sunetul și cu spațiul, efectul creat de mișcările coordonate într-un sincron per- fect, dar permițând individualității fiecărui participant să se manifeste, sunt similare cu acelea create de încercările personajelor cineastei de a-și descătușa energiile vitale într-o lume cu prea multe tipuri de granițe. Privite din această perspectivă, interpretă- rile muzicienilor din filmele-concert sunt tot maniere de exprimare, prin gesturi și mimică, a unui inefabil. Mișcările și grimasele Soniei Wieder-Atherton, în timp ce învăluie cu tot corpul un instrument misterios masiv (vio- loncelul), iar degetele ei transformă liniș- tea, în contact cu coardele acestuia, într-o succesiune de acorduri muzicale, au, la rândul lor, aparența unor explozii producă- toare de energie și generatoare de conținut. Transformă vidul într-un preaplin, nedefini- tul în definit. Cristalizează o realitate inte- rioară abstractă într-un ceva concret, cu un anumit efect vizibil și perceptibil visceral, pornind tot de la o convenție (acțiunea de a cânta), de la un act premeditat (compozi- ția) și atent pregătit anterior prin repetiții. Muzica Soniei Wieder-Atherton și mișcarea ei corporală au la bază tot o ritualizare a ges- tului și o transformare a cotidianului într-o entitate cu valențe ce pot fi doar percepute, dar niciodată explicate până la capăt. Akerman are o preferință pentru planuri frontale ce par că nu ascund nimic vederii, fiind surprinse de la o oarecare distanță și de la o înălțime egală cu statura unui posibil observator. În construcțiile ei, spațiul diege- tic, în ciuda plauzibilității sale, nu are decât rareori extensii în afara câmpului vizual,
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online