88
Simt că nu aparțin niciunui loc. Și spun asta fără suferință sau orgoliu. Orgoliu - asta se mai întâmplă. Dar nu, sunt pur și simplu deconectată. De la aproape tot. Am câteva ancore. Uneori le las să îmi scape, sau mă lasă ele, și atunci plutesc în derivă. Se întâmplă asta în majoritatea timpului. Uneori mă prind de ele. Pentru zile, minute, secunde. Apoi le dau drumul din nou. Mă străduiesc să privesc, mă străduiesc să ascult. Aproape oarbă, aproape surdă. Plutesc. Uneori mă scufund. Dar nu chiar. Ceva, uneori un detaliu, mă readuce la suprafață și reîncep să plutesc. Mă simt atât de deconectată încât nici măcar nu pot avea o casă a mea cu pâine, unt, cafea, lapte, hârtie igienică. Și când îmi cumpăr ceva din toate astea, simt că fac un act eroic. Practic, habar nu am să trăiesc. Nici cum să merg undeva. Când iau autobuzul, e tot un act de eroism. Și asta are de-a face cu același lucru. Cu Israel sau nu. Bineînțeles, nu cu un Israel real. Ci cu un Israel căruia, dintr-o dată, i-aș aparține. Dar știu că și asta e un miraj. Ceva în mine e stricat. Relația mea cu realul, cu cotidianul. Cum să trăiești o viață într-un aer nerarefiat. Începi de la a avea pâine în casă. De la un minimum de ordine. De la un minimum de viață. 1 1
1 Text rostit din off de Chantal Akerman în filmul Acolo jos (2007).
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online