proprietatea. Chantal îi filmează într-un mod atât de frumos, încercând să nu-i judece - deși e evident din film că nu le împărtășește opiniile. Încearcă să nu-i împartă în oameni buni și răi , condamnându-i pe ultimii și încheind discuția. Mai degrabă ne confruntă cu ceea ce oamenii sunt capabili să le facă altora, căci toți suntem oameni și deci avem o oarecare violență ascunsă în noi, avem o teamă ancestrală de străini. Acum amestec multe subiecte din filmele ei, dar într-un fel nu cred că e o problemă pentru că nu constituie partea lor principală. Când spun subiecte mă refer la faptul că De cealaltă parte nu e doar despre granița dintre Mexic si Statele Unite ale Americii, iar Sud nu e doar despre linșajul unui tânăr afro-ame- rican în sudul Americii. Sunt filme despre oameni, prezintă povești umane despre ce suntem capabili să le facem celorlalți. Dacă un șoricel ar fi stat ascuns și ne-ar fi ascultat pe Chantal și pe mine în timp ce montam, ar fi realizat că vorbeam mai mult despre detalii precum contrastul, culorile, sunetele, felul în care cade lumina în anu- mite cadre, decât despre orice altceva. Dar în același timp aveam un interes și pentru tot ce e uman, deoarece filmele lui Chantal sunt tot timpul intime și familiare, sunt despre vieți și emoții umane. Așadar, de fapt, nu eram preocupate de abstractizare, dar nu era importantă nici psihologizarea - e ca și când Chantal făcea filme pentru a îmbră- țișa organicitatea inerentă naturii umane, tot ceea ce e un om, pielea, felul său specific de a merge etc. Imaginile abstracte sunt mai curând legate de linii, de geometrii - ima- ginile lui Chantal nu sunt deloc așa, ci sunt încărcate de vibrații umane. În cazul lui Acolo jos , de exemplu, pro- ducătorul i-a sugerat lui Chantal să facă un film despre Israel așa cum menționează și în film, prin voice-over . Inițial a refuzat proiectul, fiind un subiect prea greu, prea copleșitor pentru ea. Dar fiindcă trebuia să meargă oricum câteva luni la Tel Aviv cu o rezidență de creație, a luat la ea o cameră de filmat. Și, într-o zi, a pus camera pe tripod și a văzut o imagine, un cadru care a captivat-o,
și și-a spus: „Acum nu e Chantal cea care face un film despre Israel, ci e Chantal fil- mând”. Imaginea a devenit mai puternică decât subiectul și intenția. Iar dacă o imagine era posibilă, și filmul devenea posibil. Nu era deloc sigură că va rezulta un film din asta, și-a pierdut de altfel și caietul de notițe din timpul șederii în Israel. Acolo jos e, în esență, un film care s-a născut de la această primă imagine. Când s-a întors acasă, avea doar aceste imagini și un text și mi le-a dat să le parcurg spunându-mi: „Să vedem dacă iese ceva de aici”. În prima zi ne uitam împre- ună la imagini și ne spuneam, ca de obicei, lucruri foarte simple: dădeam tot felul de nume cadrelor - omul cu florile , draperiile , muncitorii de pe șantier etc. - sau le evaluam prin remarci de tipul „e frumos”, „e puter- nic”, „e prea mult”. În a treia zi de vizionări, Chantal a trebuit să plece la Bruxelles și nu a putut veni să ne uităm la material. Așa că de data aceasta m-am uitat singură și am rea- lizat că nu mai simțeam nimic în raport cu imaginile din fața mea. Mi-era puțin teamă că mă înșelasem, că poate până atunci sim- țisem ceva puternic doar pentru că o aveam pe Chantal lângă mine. Dar după vreo oră de vizionare, la un moment dat într-un cadru s-a auzit soneria unui telefon și o voce de bărbat care răspundea: „Nu, nu, Chantal nu e azi aici”. Brusc am realizat că imaginile din acea dimineață la care mă uitasem nu erau filmate, de fapt, de ea. Interesant e că nu erau deloc rele, încadraturile erau similare cu cele anterioare. Doar că nu erau vii, nu îmi vorbeau prea mult, erau mult mai plate. E inexplicabil, dar acesta e secretul despre care vorbeam mai devreme. E ceva în ima- gini care nu poate fi înțeles până la capăt, ceva care transcende - și acesta e motivul fundamental pentru care îmi place montajul: acest mister cu care lucrez în permanență. În procesul de montaj, când ajung să îmi spun că nu s-ar potrivi în acea construcție, de pildă, panoramice sau plonjeuri sau mai știu eu ce încadraturi, de fiecare dată urmează un panoramic sau un plonjeu care mă atrage fără să știu de ce. De fapt, planurile care mă atrag sunt cele care vibrează, iar Chantal
97
Made with FlippingBook - professional solution for displaying marketing and sales documents online