Revistă trimestrială de cinema a Uniunii Cineaștilor din România
Nr. 1 / 2025 • 9,5 lei
PRIM-PLAN Karina Jianu Richard Peña Cristian Bota
DOSAR Remember 2024
FESTIVALURI: BERLIN, CINEMAIUBIT, VISUALI ITALIANE, NORDIC, MYFRENCHFILMFESTIVAL
EDITORIAL
Rutina salvatoare C e putem face când lumea pare ieşită din țâțâni, vorba lui Shakespeare, şi încercăm să evităm s-o luăm razna? Cred că trebuie să facem ceea ce făceam întotdeauna, lucruri la care ne pricepem şi care ne pasionează, adică să vedem filme, să le înţelegem şi să încercăm să le deosebim pe cele bune de cele rele. Mai ales că anul acesta, 2025, vom aniversa 130 de ani de cinema. De la data oficială de naştere, a primei proiecţii de filme Lumière cu public plătitor (28 decembrie 1895), cinematograful s-a schimbat destul de mult, dar, în ciuda instituirii de noi tehnici, el a rămas la fel de atractiv pentru cei care vor să urmărească poveşti pe marele ecran. Deşi am asistat, mai ales în perioada pandemică, la schimbări postapocaliptice şi la creșterea consumului individual de cinema, publicul rămâne atras de vizionarea colectivă şi de sentimentele împărtăşite cu alţi spectatori. Şi promovarea neobosită a acestei idei rămâne unul dintre obiectivele noastre majore. Cred că facem bine să ducem mai departe obișnuințele noastre, încer- când, de pildă, să distingem tendinţele naţionale şi internaţionale care apar în filmele anului trecut, să ne amintim reuşitele şi nereușitele sale. „Remember 2024” este tema dosarului principal al primului număr tipărit pe 2025 şi sperăm să vă intereseze rezultatele flashbackului nostru. Tot o formă de prelungire a preocupărilor noastre este continuarea discuției despre necesitatea educaţiei cinematografice în rândul școlarilor, luând acum forma unui dialog cu Maria Dobre, care organizează de mai mulți ani astfel de programe educaţionale în cadrul Festivalului Transilvania (TIFF) şi în afara lui. Încrederea în capacitatea dialogului de a pune în mişcare idei valoroase a inspirat cele trei interviuri ale numărului: cu marele critic şi profesor american Richard Peña, cu actriţa Karina Jianu (foarte admirată în serialul Ana, mi-ai fost scrisă în ADN şi în recent lansatul film Hoţii de subiecte ) şi cu actorul Cristian Bota (recent văzut în Ţăndări ). Desigur, cultivând mereu legătura cu actualitatea cinematografică, o dezbatem în cronici de filme şi reportaje de festival, rubrici precum „Agenda multimedia” şi „Sala de cinema”. Nici personalitățile trecutului nu sunt uitate în acest număr şi vă invităm să citiţi textele dedicate unor formatori de gust şi opinie precum cineastul Lucian Bratu şi criticul Florian Potra. Să sperăm că vom avea parte de un an nou mai bun decât ne aşteptăm acum. Dana Duma
Revistă trimestrială de cinema a Uniunii Cineaștilor din România
Număr realizat cu sprijinul Ministerului Culturii
Redactor șef Dana Duma Secretar general de redacție Anca Ioniță Redactori Mihai Fulger, Dinu-Ioan Nicula Colaboratori
Valeriu Căliman, Luminița Comșa, Laurențiu Damian, Adrian Ionescu, Angelo Mitchievici, Georgiana Mușat, Constantin Pârvulescu, Marian Sorin Rădulescu, Călin Stănculescu, Marian Țuțui, Sanda Vișan, Titus Vîjeu Concepție și realizare grafică Alexandru Oriean Corectură Camelia Potop Distribuție Dan Mitroi Surse foto Arhiva Națională de Filme, Bad Unicorn,
Bravo Films, Culoar Films, Forum Film România, HBO,
Hi-Fi Production, Iadasarecasa, Independența Film, Kinosseur, Kinotopia, Mandragora, Netflix, Saga Film, Signis România, TIFF, Transilvania Film, T.R.I.B.E. Films, UNATC, Universitatea Sapientia, Vertical Entertainment, Vidra Distribution, Voyo Redacția Uniunea Cineaștilor, Strada Mendeleev nr. 28-30, sector 1, București Tel.: (+4) 021 316 80 84 E-mail: revistafilmucin@gmail.com Tipărit la:
Dinasty Print Art ISSN: 2344-3960 Coperta 1 Karina Jianu Foto: Andrei Rap Nr. 1 / 2025 (47)
Nr. 1 | 2025 1
SUMAR
DOSAR REMEMBER 2024. MUTAŢII ȘI VARIAŢII 06
PRIM-PLAN RICHARD PEÑA 30
42
CRONICA FILMULUI
54
FESTIVALURI
2
Nr. 1 | 2025
CRONICA FILMULUI 42 Țăndări de Marian Ţuţui 43 Moartea în vacanță de Dinu-Ioan Nicula 44 Duel în trei de Dinu-Ioan Nicula MICUL ECRAN 46 Poliţist, substantiv: Subteran de Angelo Mitchievici AGENDA MULTIMEDIA 48 Flow și viitorul animaţiei de autor de Valeriu Căliman
JURNAL 04 Dorinţa discipolilor de Laurenţiu Damian DOSAR
66 Filmikon
de Dinu-Ioan Nicula CARTEA DE CINEMA 68 Scrisoare către nepoatele mele.
REMEMBER 2024. MUTAŢII ȘI VARIAŢII 08 Un an peste așteptări de Dana Duma 09 Fuga de utopie de Dinu-Ioan Nicula 12 Multe filme bune, prea puţine succese de casă de Mihai Fulger 14 Divorț de umor de Adrian Ionescu 15 Panorama cinematografică a anului 2024 de Angelo Mitchievici 18 Din viitor, numai de bine de Georgiana Mușat 20 Puterile Televiziunii de Constantin Pârvulescu 22 Cinci filme dintr-un an de Marian Sorin Rădulescu PRIM-PLAN KARINA JIANU 24 Să nu-ţi minţi publicul Interviu de Mihai Fulger RICHARD PEÑA 30 Descoperind diversitatea Interviu de Dana Duma CRISTIAN BOTA 34 Antrenamentul și adaptarea actorului- regizor Interviu de Mihai Fulger
Însemnările unui regizor de Stere Gulea Recenzie de Dana Duma
69 Introducere în cinematografie de Iulia Voicu
Recenzie de Călin Stănculescu
EVOCĂRI 70 Lucian Bratu
de Dinu-Ioan Nicula CINEMATECA VORBITĂ 76 Centenar Florian Potra. „Profesiune: filmul” de Titus Vîjeu SALA DE CINEMA 78 Să prevenim sau să vindecăm? de Luminița Comșa
FILMUL ȘI ȘCOALA 50 Cu Maria Dobre,
despre programele educaţionale ale TIFF-ului Interviu de Mihai Fulger
FESTIVALURI 54 Festivalul Internațional de Film de la Berlin de Dana Duma 55 CineMAiubit O competiţie actualizată de Dana Duma Speranţe pentru viitor de Mihai Fulger 57 Visuali Italiane – Noua cinematografie italiană în România Italieni internaţionali de Dana Duma „Visuali Italiane”, la feminin de Sanda Vișan 60 Il Cinema Ritrovato on Tour de Dana Duma 62 Nordic Festival de Sanda Vișan 64 MyFrenchFilmFestival de Dinu-Ioan Nicula 65 Săptămâna filmului maghiar de Dinu-Ioan Nicula
Nr. 1 | 2025 3
JURNAL
Dorinţa discipolilor
Ș i în cinema… dorința spusă sau doar gândită a discipolilor este că totul începe cu ei! Că ei își propun fie un nou limbaj estetic, fie o abor- dare nouă a realității, fie o altă interpretare a visului. Nu a fost mereu așa. Poate doar cu Noul val francez, care nega vehement le cinéma de papa . Adică, un cinema învechit, demn de pus în vitri- nele unui magazin de antichități numit Cinemateca. Furioșii englezi (Anderson, Richardson, Reisz) l-au venerat pe bătrânul Grierson, cel cu Pescadoarele . Grupul Noului cinema german (Fassbinder, von Trotta, Herzog, Wenders) s-a dus glonț la criticul Lotte Eisner, să o întrebe ce să facă: cum să revitalizeze filmul german?! Iar ea le-a vorbit despre formula unui nou expresionism. Italienii și francezii au făcut școală vizionând fil- mele lui De Sica, Rossellini, Antonioni, Fellini. În fapt, nimeni nu a reinventat nimic. Totul este repetitiv. Nevoia de maestru a rămas o iluzie. Criticul și istoricul de film te duce cu gândul la un birou înțesat cu hârtii, unde un domn cu cotiere cercetează ceva inutil… Cum să le vorbești regizorilor români, tineri sau mai puțin tineri, premiați la mari festivaluri, despre filme uitate precum Sărutul și Un film cu o fată ferme- cătoare (Lucian Bratu, 1965 și 1967), Ultima noapte a copilăriei (Savel Știopul, 1968), Gioconda fără surâs (Malvina Urșianu, 1968), Canarul și viscolul (Manole Marcus, 1970) sau cele două filme ale lui Mircea Săucan , Meandre (1967) și 100 de lei (1973), care au stârnit vâlvă abia după 1990? Generația noului cinema românesc, formulă inven- tată de criticul Alex. Leo Șerban, care, discret, indica faptul că se începe de la zero, și-a asumat, totuși, câțiva posibili maeștri: Lucian Pintilie, Alexandru Tatos,
Mircea Daneliuc. Nimic despre mulți din generația ’70, nimic despre Mircea Veroiu, Dan Pița, Dinu Tănase, Iosif Demian, Radu Gabrea, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu, Ada Pistiner. Doar Radu Jude îi aduce un omagiu lui Lucian Bratu, citând fragmente din Angela merge mai departe , iar citatele intră în structura dramaturgică a filmului Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii . Un act cul- tural, evident. Tocmai de aceea am fost surprins când același autor a ironizat creația lui Leni Riefenstahl, Triumful voinței , film de propagandă, evident, dar… o capodoperă formală. Leni nu a fost iertată și nu a primit decât foarte târziu recunoașterea internați- onală, când avea 100 de ani, pentru documentarul Impresii sub apă . Privind câteva filme ale anilor ’60, mi-am dat seama de surprinzătorul limbaj estetic care venea în total dezacord cu substanța dramaturgică impusă și controlată de sistem. Scene tulburătoare filmate de Ion Anton în Ultima noapte …, a lui Savel Știopul, încadraturi ce aveau pecetea Eclipsei antonioniene, Irina Gărdescu cu alură de star internațional sau Liviu Tudan, cântăreț-actor, un prototip de tânăr neliniștit precum Dan Nuțu. Sau arhitectura decupajului regizoral de la Gioconda fără surâs . Sau spațiul alienant din Canarul şi viscolul . Sau cinemaul parcă rupt din Noul val francez din cele două filme existențialiste semnate de Săucan. Când vezi performanța Silviei Popovici din Gioconda… , meandrele și frământarea ei interioară în relația cu Caius (Ion Marinescu), este limpede că statutul ei de ingineră chimistă nu are nicio legătură cu personajul. Combinatul chimic este aproape un decor, luminat ireal noapte de noapte. Mișcările de aparat, travellingurile lungi sau cadrele statice la fel de lungi dau o atmosferă apăsătoare, distonantă cu replicile din acest film. Nu se poate să nu observi, la filmele citate, efortul cineaștilor de a eluda scenariile tematice, de a trimite creația lor măcar în zona estetică și formală a lim- bajului cinematografic. Și nu exagerez dacă afirm că multe din creațiile ultimilor ani nu se ridică la această valoare. Chiar dacă astăzi vehiculăm antilimbajul sau filmarea cu telefonul sau ne aducem aminte de Dogma lui Trier (care nu a fost altceva decât o cosmetizare a esteticii neorealiste din Hoți de biciclete , Roma, oraș deschis și, mai ales, Pământul se cutremură ), nu putem să nu ne amintim de acești creatori rămași fără discipoli.
Laurenţiu Damian
Silvia Popovici în Gioconda fără surâs (r. Malvina Urșianu)
4
Nr. 1 | 2025
Își mai amintește cineva de filmul Moartea căprioa- rei (1969), ecranizare după poemul lui Nicolae Labiș, și de regizorul Cristu Polucsis? La Festivalul inter- național de la Teheran trebuia să primească marele trofeu, Delfinul de Aur. L-a luat pe cel de argint, iar împărăteasa Farah, amfitrioana festivalului, a spus că legea nu permite sacrificarea animalelor și de aceea nu a putut onora acest film cu marele premiu. Nu e nicio urmă de nostalgie în ceea ce spun acum. Și Un film cu o fată fermecătoare a fost redesco- perit acum. Film cenzurat la vremea lui (cu un sce- nariu extrem de incitant semnat de Radu Cosașu), este privit astăzi ca o tentativă postmodernă atât în limbajul filmic, cât și în cel gestual și al dialogului. Eroina filmului, Ruxi (interpretată de Margareta Pâslaru), rămâne un prototip valabil de adolescentă (incertitudini, superficialitate, candoare, mici drame sentimentale etc.). Iată cum, în epoca aceea clasică (vechiul cinema), apar personaje de o modernitate indiscutabilă în vreme ce azi, de multe ori, personajele sunt mai degrabă semne dramaturgice într-un discurs preponderent de autor. Poate doar personaje de tipul Otilia ( 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile ), Angela ( Nu aștepta prea mult… ) sau Magda ( Marocco ) infirmă regula. Cinemaul, ca un veritabil alergător de cursă lungă, a rezistat chiar și atunci când i se cânta sfârșitul. De pildă, apariția sonorului, când Chaplin însuși a spus: „Cinematograful a murit!”. Nu, n-a murit. S-au sinucis câţiva actori cu voci pițigăiate care contrastau cu înfățișarea lor. Apoi a apărut televiziunea… „Or să fie sălile de cinema goale!”. Ei bine, nu au fost! Acum ne uităm îngrijo- rați la inteligența artificială. Discipolii nu mai au de mult maeștri. Ei sunt cuceriți acum de tehnologie. Va reuși oare această inteligență să fie mai puternică decât autenticitatea gestului uman? Sau să prezinte cu aceeași încărcătură emoțională chipul unui actor filmat în gros-plan? M-am gândit adesea că uitarea unor cineaști de către cei tineri ar putea să aibă drept cauză teama de a nu fi considerați epigoni. Deși, în postmodernismul cinematografic (ca și în literatură), citatul cultural face parte din structură, fie ea filmică, fie literară. „Estetica cinematografică e ca moda! Revine…”, spunea cineva. Consecvența în stilistica și poetica filmică va caracteriza mereu un mare autor de film. Chiar dacă Fellini a pornit de la neorealism și a sfârșit în convenție teatral-cinematografică ( Casanova , E la nave va ). Și nu este singurul caz. La fel s-a întâmplat cu Visconti: după neorealismul pur din La Terra trema , contele Visconti a ecranizat marea literatură ( Nopți albe, Ghepardul, Străinul, Moarte la Veneția, Inocentul ). În cinemaul românesc actual, de multe ori, a contat ce spui și nu cum spui (mă refer stilistic!). Poate și de
aceea observaționalul și autenticitatea au fost salutate de critica internațională și au fost premiate creațiile unor cineaști (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Florin Șerban, Emanuel Pârvu). Dar există și stiliști în cinemaul românesc: Adina Pintilie, cu al său Touch Ne Not , sau tentativa lui Cristi Puiu din Malmkrog . Dar oare își mai amintește cineva de Bogdan Dumitrescu, cu cele două filme ale sale, Unde la soare e frig și Acolo unde ochii dor ( Thalassa, Thalassa! ), adevărate eseuri filmice cu o imagine ce ne amin- tește de Sergiu Huzum și de Lucian Pintilie, cu filmul Duminică la ora 6 ? Mai sunt de actualitate și spre studiu marii regizori din documentar și animație, pornind de la Mirel Ilieșu sau Ion Popescu Gopo, apoi generaţia ’60 – Paula și Doru Segal, Alexandru Boiangiu, Titus Mesaroș, Virgil Calotescu, Slavomir Popovici, generația ’70 – Ada Pistiner, Felicia Cernăianu, Nicolae Cabel, Constantin Vaeni (pentru filmele lui documentare), și generația ’80, adică Ovidiu Bose Paștina, Tereza Barta, Sabina Pop, Copel Moscu, Ioana Holban, Mircea Bunescu, Adrian Sârbu… Să ne amintim mai ales astăzi, când documentarul observațional a devenit, ca durată, lungmetraj, în timp ce școala de film docu- mentar Sahia a cultivat esența , surprinzând realitatea în scurtmetraje care, deși sunt astăzi istorie, rămân opere remarcabile! Gramatica dramaturgiei pentru scurtmetraj este aproape uitată (eseul, poemul cine- matografic, parabola), iar filmele de astăzi prezintă mai mult probleme și cazuri decât estetici. E bine să ne uităm din când în când la eseul Gara (Gabriel Barta), la instalația dans-pictură și concept filozofic În marea trecere (Mirel Ilieșu), la poemul vizual Iar ca sentiment un cristal (Ovidiu Bose Paștina). Vorbeam de discipoli și de dorința lor ascunsă. Când un maestru va vorbi dintr-un butoi, precum Diogene, atunci nu se va mai naște niciun discipol!
Moartea căprioarei (r. Cristu Polucsis)
Nr. 1 | 2025 5
Mihai Călin în Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)
6
Nr. 1 | 2025
DOSAR
Mutaţii și variaţii Remember 2024
L a fel ca în fiecare an de când am pornit această revistă, în primul număr, dintre cele patru tipărite, facem o trecere în revistă a anului cinematografic precedent, cerând părerea câtorva critici de film care urmăresc fenomenul. A fost un an mai greu decât altele, cu seisme şi transformări social-politice pe tot mapamondul. Acestea s-au simţit, desigur, şi la noi, unde vorbeam deja despre efectele revoluţiei digitale ori ale schimbării practicilor de consum. Cei doi ani ai pandemiei, cu izolarea lor impusă, au mutat privirea majorității cinefililor înspre ecranele de acasă, cu ofertele venite mai ales din partea platformelor de streaming ce au început să devină şi producătoare de „conţinut audiovizual” pe care îl numim cinema, rezervele faţă de aceste mutații devenind mai mici. Deci, cum a fost anul trecut, în cinemaul naţional şi internaţional? Aceasta este întrebarea la care au răspuns opt critici atenţi la noile forme ale artei numite şi a şaptea, în ciuda contextului marcat de războaie şi răsturnări descumpănitoare de valori. Deşi am răspuns parţial prin textele publicate pe versiunea noastră web, revistafilm.ro, o facem acum mai „organizat” în varianta noastră print.
Nr. 1 | 2025 7
Un an peste așteptări Dana Duma
D eşi cifrele arătând frecventarea sălilor de cinema nu le-au egalat încă pe cele dinain- tea pandemiei, anul 2024 arată o uşoară creştere a frecventării cinematografelor şi, într-o anume măsură, a interesului spectatorilor cinefili. Sigur că, vorbind despre România, ar trebui să facem o distincție, pentru că pe teritoriul nostru urban şi rural numărul sălilor de cinema a scăzut drastic şi numai graţie turneelor organizate, deseori în spaţii sub cerul liber, au ajuns noile producții (mai ales româneşti) şi în zone unde nu mai putem vorbi despre o practică a văzutului de filme pe marele ecran. Adaptări disperate şi uneori inspirate Dacă ne uităm la rezultatele de stimă ale producţiei naţionale în anul trecut, nici nu stăm rău. Am avut, mai mult ca în alţi ani, filme selectate şi premiate în marile festivaluri internaţionale, precum şi unele participări entuziaste la lansări de noi titluri. Desigur, nu se poate să nu menționăm – în ordine cronologică – succesele filmelor româneşti în marile competiţii. Săptămâna Mare , de Andrei Cohn, s-a întors de la Festivalul de la Berlin cu un premiu al criticii pentru
secţiunea „Forum”. Adaptare foarte liberă a prozei lui Caragiale „O făclie de Paşte”, lungmetrajul a dat semnalul unei tendinţe a anului trecut, de inspiraţie din literatura noastră marcantă. I se poate alătura Moromeţii 3 , filmul lui Stere Gulea care încheie „tri- logia Moromeților”, încercând să surprindă evoluţia scriitorului Marin Preda în anul 1954, când e nevoit să facă şi nişte compromisuri costisitoare pentru a-şi putea vedea opera tipărită, romanul cel mai citit de români fiind scris în acel an. Graţie Festivalului Transilvania de la Cluj şi turneelor prin toată ţara, lungmetrajul a fost şi una dintre producţiile naţionale cele mai văzute şi agreate de public. Printre marile reuşite ale cinematografiei naţi- onale trebuie menţionate neapărat participările la Festivalurile de la Cannes, de unde Trei kilometri până la capătul lumii , de Emanuel Pârvu, s-a întors cu „Queer Palm”, şi Veneția, unde Anul Nou care n-a fost , de Bogdan Mureșanu, a fost distins cu patru premii: trofeul secţiunii „Orizzonti”, Premiul „Bisato d’Oro” pentru scenariu, Premiul FIPRESCI și mențiunea specială pentru imagine acordată tinerei operatoare Boróka Biró. Deşi unii au încercat să minimalizeze valoarea trofeelor cucerite, ele au fost dublate de inte- resul şi aprecierea publicului nostru, care a urmărit, în număr foarte mare, Anul Nou care n-a fost şi în săli, dar şi când lungmetrajul a fost programat la Televiziunea Română, pe 21 decembrie, şi a fost inclus apoi în repertoriul Netflix. Filmul lui Mureşanu a marcat un record, fiind un caz rar când diagnosticul juriilor internaţionale se suprapune perfect peste părerea majoritară a publicului. În plus, cred că acest film se înscrie într-o tendinţă vizibilă a scenariilor filmelor româneşti de a părăsi realismul riguros în favoarea naraţiunii sofisticate și deseori fragmentare, la care aş mai adăuga, drept exemplu de film lansat anul trecut, Unde merg elefanţii , de Gabi Virginia Șarga şi Cătălin Rotaru. Printre tendinţele marcante, aş mai semnala şi înclinaţia spre narațiunile autoreflexive, surprinzând şi procesul de creaţie a unui film, la care aş adăuga, pe lângă Unde merg elefanţii , şi Ext. Maşină, Noapte , de Andrei Crețulescu, ori Familiar , de Călin Peter Netzer. S-a mai observat că 2024 a fost şi „anul documen- tarului”, cu titluri remarcate în festivaluri naţionale şi internaţionale, precum Tata , de Lina Vdovîi şi Radu Ciorniciuc, Alice On & Off , de Isabela Țenț, Maia – Portret cu mâini , de Alexandra Gulea, Nasty , de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu şi Tudor D. Popescu, Triton ,
Emilia Dobrin și Adrian Văncică în Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)
8
Nr. 1 | 2025
DOSAR REMEMBER 2024
Î ntr-un an în care ciocnirea dintre un trecut demonizat și un viitor cosmetizat a pârjolit terenul actualității românești, cinematografia noastră ia acest puls accelerat, cu maxime la nivelul premiilor prestigioase câștigate și cu minime în zona debate -urilor pe marginea filmelor, unde se manifestă aceeași incomunicabilitate între actanți ca și în întreaga societate. Cel mai așteptat titlu de către marele public, Moromeții 3 , i-a dat lui Stere Gulea libertatea de a nu mai avea tutela celor două volume ale romanului lui Marin Preda, primul dintre ele ecranizat fidel și construind (în 1987) o lume care rezistă și azi, iar al doilea transpus în 2018 doar până la punctul unde biografia eroului literar Niculae Moromete devine un balast pentru demonstrația pe care și-a propus-o regizorul-activist civic, în al cărui discurs noua stângă vede „o ideologizare frustă, fără respect pentru scrii- tor” (C. Rogozanu, „Naratorul cel rău”). Înfruntarea soft dintre tânărul care se adapă de la învățătura leni- nistă fără să se îmbete (Iosif Paștina) și pater familias (curajoasă înlocuirea volubilului Victor Rebengiuc cu laconicul cârtitor Horațiu Mălăele!) se prelungește, în Moromeții 3 , cu armonia de idei între cele două generații, în favoarea celei vârstnice. Cu un look à la Marin Preda, actorul Alex Călin îl conturează pe alter egoul acestuia, prozatorul Niculae Moromete, într-o narațiune cinematografică făcută să rescrie istoria literară, cu siguranța de sine pe care o au purtătorii de torță ai „cauzelor bune”. Transformarea unui scri- itor realist-socialist într-un apostat al comunismului este urmărită analitic și credibil de către Stere Gulea, consecvent privirii în alb-negru asupra epocii, con- tinuum etic pe care îl reiterează fotografia tată-fiu din finalul filmului. O critică socială cu semn aproape schimbat e reali- zată de Radu Jude și Christian Ferencz-Flatz în filmul de montaj Opt ilustrate din lumea ideală (titlu interna- țional: Eight Postcards from Utopia ). Balansul lingvistic grăiește implicit: pentru cei doi realizatori, pseudo-uto- pia comunistă a fost înlocuită de o alta, cea a facti- cei „lumi noi” capitaliste. Potpuriul de reclame care parcurge mai mult de două decenii postdecembriste trece în revistă clișeele de mentalitate (văzute chiar ca totalitare) care ne-au bântuit: narcisism patriotard, obiectualizarea sexuală a femeii, stereotipări etnice și lista ar putea continua, teza fiind mai disimulată decât în unele filme realizate de Jude singur. Tocmai de aceea, satira rezistă și amuză inclusiv pe exegeții Fuga de utopie Dinu-Ioan Nicula
de Ana Lungu, Amar , de Diana Gavra, sau Vis. Viaţă de Ruxandra Gubernat. Din păcate, anul 2024 a inclus în repertoriu şi multe producţii româneşti „de larg consum”, în general comedii, cărora le uităm repede şi titlul. Tendinţe internaţionale Atât grija distribuitorilor de a aduce în repertoriu filme cât mai noi, cât şi programul festivalurilor internaţionale de pe teritoriul nostru (vezi TIFF, Les Films de Cannes à Bucarest, Animest, One World Romania, Festivalul Filmului Francez, BIFF, BIEFF şi altele) au făcut să fim foarte la curent cu evoluţiile internaţionale. Am observat, aşadar, locul din ce în ce mai vizibil al filmelor independente în palmaresul de la Cannes (vezi câştigătorul Palme d’Or, Anora , de Sean Baker, devenit, între timp, câştigător a cinci Premii Oscar, printre care trofeul cel mare), pozi- ţia din ce în ce mai solidă a documentarului (vezi Dahomey , de Mati Diop, Ursul de Aur la Berlinala de anul trecut), dar şi respectul faţă de opera unor autori intraţi în conştiinţa cinefilă mondială (vezi Camera de alături , de Pedro Almodóvar, Leul de Aur la Veneţia). Mi s-a cerut un top ten al filmelor majore ale anului trecut de către revista internaţională „Senses of Cinema”, apărut în al doilea număr pe 2025, şi îl reiau tel quel : 1. The Room Next Door (Pedro Almodóvar) 2. Anora (Sean Baker) 3. Flow (Gints Zilbalodis) 4. Juror #2 (Clint Eastwood) 5. Inside Out 2 (Kelsey Mann) 6. Dahomey (Mati Diop) 7. Anul Nou care n-a fost ( The New Year That Never Came , Bogdan Mureşanu) 8. Algo viejo, algo nuevo, algo prestado ( Something Old, Something New, Something Borrowed , Hernán Rosseli) 9. Youth/Hard Times (Wang Bing) 10. The Seed of the Sacred Fig (Mohammad Rasoulof) Privind acest top, putem remarca faptul că majo- ritatea titlurilor se află, la un capitol sau altul, pe lista nominalizărilor la Oscar, după ce unele au obţinut deja premii la alte competiţii importante, precum Globurile de Aur, BAFTA sau César. Aş mai remarca, înainte să închei, că 2024 a fost şi anul animaţiei, cu recorduri de box-office precum Inside Out 2 (1,7 miliarde de dolari worldwide ), dar şi de stimă – vezi succesul producţiei letone Flow , de Gints Zilbalodis. Acest din urmă titlu a devenit câştigătorul Oscarului pentru Cel mai bun lungmetraj de animaţie din 2024 şi a fost inclus, anul acesta, în repertoriul sălilor din România.
Nr. 1 | 2025 9
lupte dintre două lumi incompatibile. Gestul artistic al lui Cohn, sprijinit de actori bravi precum Doru Bem, Nicoleta Lefter și Ciprian Chiricheș, are și un efect cultural colateral, determinându-ne să (re)citim mai puțin cunoscutul remake autoparodic și fals antisemit „Noaptea Învierii” (1896), pe care Caragiale l-a scris la șapte ani după „O făclie de Paște”. Prezențele festivaliere românești au avut o cul- minație spre finalul verii, când la Veneția a triumfat Bogdan Mureșanu, cu Anul Nou care n-a fost , câști- gător al secțiunii „Orizzonti”. Filmul a atras de partea sa juriul și, ulterior, pe numeroșii spectatori din țară prin tonul tragicomic cu care abordează zilele de 20 și 21 decembrie 1989, întrețesând câteva povești de viață care pot funcționa separat (de altfel, filmul include aproape integral scurtmetrajul Cadoul de Crăciun , realizat în 2018). Nici zeflemitor, nici radical, autorul construiește situații originale, savuroasă fiind refilma- rea parțială a unui moment poetic omagial care urma să fie prezentat la Revelionul TV 1989, din pricina impasului creat de fuga din țară a unei actrițe (alintată Lili) și rezolvat prin înlocuirea ei la prim-plan cu o artistă găsită subit la Teatrul Nottara. Numeroasele licențe scenaristice la care recurge Mureșanu se fac simțite, iar episodul cu „frontieriști” are prea mult din alura lui Metronom (Alexandru Belc, 2022), per- sonajele acestui fir narativ fiind fugar schițate. Acolo unde are timp să le dezvolte, Mureșanu realizează mici bijuterii biografice, precum artista cu criză de conștiință (Nicoleta Hâncu) sau securistul placid (Iulian Postelnicu). Ambiția cu care Bogdan Mureșanu a reconstituit o perioadă totuși apropiată nu s-a regă- sit în producția istorică Ecce Homo Brâncoveanu , un proiect al lui Dan Pița care a trenat mulți ani, început cu regretatul Costel Constantin și încheiat cu ieșeanul Constantin Pușcașu întruchipându-l pe voievodul-martir. Precaritatea discursului politic este vădită, iar soluțiile scenografice par la minima rezis- tență, cu deosebire în secvența execuției, ansamblul dominat de un sultan operetistic (Marius Bodochi) marcând crepusculul marelui regizor din anii ’70-’80. Filmul pentru copii s-a ilustrat prin Mașa și cele 6ase umbre (Ciprian Ioan Iacob), care a demon- strat generozitatea Maiei Morgenstern în a accepta orice rol, ca şi infantilul Superpietonii Zurli (Cătălin Dascălu, Mirela Retegan). Făcând un pas către zona de teenageri, dăm de Buzz House: The Movie (Florin Babei), un nou barometru marca Selly pentru fițele de liceeni, sau peste realizări venite din partea unor nume mai puțin cunoscute, precum Lucas Neagu ( Timing , povestea de dragoste a unui erou intempestiv, îngrijit pusă în pagina unui lung film), ori tripleta Ovidiu Roteliuc – Mario Farkas – Alexandru Geru, care în Asimptomatic centrează story-ul amoros în jurul mignonei Vanesa Serac, psiholog cu potențial
străini, avantajați de faptul că, atunci când au fost mici, nu li s-a dat bomboana amară contra „societății de consum”. La Festivalul de la Locarno, această creație cu alură de expiere a păcatelor ex-publicitarului Jude (câteva dintre clipuri fuseseră realizate chiar de el) a fost prezentată într-un program-coupé împreună cu un alt film al său, Sleep #2 . Este un omagiu adus lui Andy Warhol atât la figurat (în 1963, corifeul pop-art a înregistrat timp de șase ore un om care doarme), cât și la propriu: ora de film a lui Jude este un montaj din imaginile preluate preț de patru anotimpuri de la com- pania EarthCam, care a fixat obiectivul pe mormântul de la Pittsburgh al plasticianului-cineast. Somnul de veci al lui Warhol este fundalul unei reflecții neliniș- titoare despre postumitate, căci vizitatorii animalieri (căprioarele) sunt mai pioși decât vilegiaturiștii în pantaloni scurți; unul din ei chiar și-i dă jos, ca pentru a-i face o plăcere tardivă ilustrei personalități gay. Dezinhibarea în problema identității sexuale nu se află la ea acasă în satul dobrogean din care provine eroul filmului Trei kilometri până la capătul lumii , cu care regizorul Emanuel Pârvu a câștigat trofeul „Queer Palm” la Festivalul de la Cannes. Încercând să evite déjà-vu-ul care putea rezulta din subiect ( coming- out -ul unui licean crescut într-un mediu cu concepții retrograde), autorul a găsit un debutant (Ciprian Chiujdea) cu înzestrare actoricească și cu o prezență care îi capacitează pe profesioniștii experimentați din jurul său, în frunte cu interpreții părinților, Bogdan Dumitrache și Laura Vasiliu. De la un moment dat, Emanuel Pârvu simte riscul diluării mesajului și apasă pedala, iar vehiculul filmic scapă un timp de sub con- trol, ca posedat de duhul pe care exorcistul (Adrian Titieni) voia să-l scoată din adolescentul cu suflet curat. În cele din urmă, regizorul revine la cârmă și ancorează safety pe Croazetă, însă este de văzut dacă undele rămase în urmă vor persista. Judecățile inept-exclusiviste erau aceleași și în lumea rurală de la sfârșitul secolului al XIX-lea, memorabil surprinsă în fresca din Săptămâna Mare , de Andrei Cohn (titlul inițial, Gefilte Fish , a fost schimbat înaintea Festivalului de la Berlin, spre a nu da apă la moară antisioniștilor din mediile pro- gresiste). După realizări inegale ( Acasă la tata , Arest ), aceasta este creația de maturitate a lui Cohn, care duce mai departe echivocul din „O făclie de Paște”, a lui I.L. Caragiale, neprivilegiind niciunul dintre personaje. Hangiul Leiba Zibal are bunul simț al semiagrama- tului, soția lui, Sura, este o emancipată care crede totuși că „grecul te fură”, iar împreună alcătuiesc un cuplu ce amintește de Conu Leonida și a sa Efimița. Abilitatea psihologică a lui Cohn este de a nu-i ino- centa total (astfel îndepărtează umbra parti-pris-ului), cineastul reușind să dea înfruntării lor cu primitivul Gheorghiță coordonata omenescului, nu a abstractei
10
Nr. 1 | 2025
DOSAR REMEMBER 2024
de sex-simbol, exploatabil pe viitor. Un plus de interes îl prezintă filmele care au avut copiii drept interpreți principali: Unde merg elefanții (Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga), realizare notabilă, dar amprentată de un aleatoriu scenaristic care face cu atât mai meritorie prestația actoricească a micuței Carina Lăpușneanu, și Tati part-time (Letiția Roșculeț), vehicul pentru fiica de vedete Eva Măruță, a cărei distribuire a reconfir- mat imensul potențial de hate pe care-l are vocea poporului de pe Facebook. În ultimul deceniu, social media au creat ele însele vedete, una dintre cele mai populare fiind Mircea Bravo. Convertit de câțiva ani la cinematografie, el a ajuns anul trecut la al treilea lungmetraj, Moartea în vacanță (Cristian Ilișuan), unde nu și-a mai păstrat statutul de vioara întâi, împărțind prim-planul cu doi artiști de stand-up, Maria Popovici și Constantin Bojog. Unul dintre actorii preferați ai firmei Bravo Films, Adrian Cucu, se găsește și pe genericul unei comedii dezinhibate, Spre punctul G (Andi Gherghe, Eszter Szitai), care aduce umorul ardelenesc într-o zonă unde funcționează cu intermitențe. Un potențial erotic repede risipit are Retreat Vama Veche (Petre Năstase), reșapare a tripletei feminine din dipticul Selfie , al Cristinei Jacob, acum cu Ada Condeescu, Adela Popescu și Laura Cosoi, aflate pe litoral în căutarea unor instructori de yoga pricepuți la toate cele. Fardurile politicii s-au dorit a fi date jos ca masca anti-Covid în 2020 , debutul în lungmetraj al lui Bobby Bărbăcioru spulberând aerul enigmatic care însoțea acest nume hiper-întâlnit pe IMDb. Tot la opera prima se încadrează Clara (Sabin Dorohoi), focus percutant pe figura unei femei care se împarte între munca în străinătate și copilul rămas în țară, precum și Horia (Ana Maria Comănescu), inspirat duel al generațiilor, care se soldează cu un road movie și cu o romanță platonic-adolescentină. O altfel de înfruntare, „cu cuțitele pe masă”, are loc în Familiar , reiterând schema din Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013), premiat cu Ursul de Aur: copilul de bani-gata se ridică, cu vorbe grele, împotriva mamei dominatoare și a tatălui aflat în siajul ei (cu un bonus: o bătaie grotesc-ridicolă între fiu și părinte). Acum se compune un altfel de triunghi incendiar părinți-copil, girat de actori de forță, cărora Netzer le-a găsit câte un emploi inedit: în rolul regizorului, Emanuel Pârvu nu mai este flegmaticul imperturbabil, Ana Ciontea a abandonat aparența de bonomie, iar Adrian Titieni capătă nuanțe demonice. Laitmotivul filmului în film și al fobiei pe care o trăiește cineastul-protagonist sunt însă șubred articulate, Familiar coborând treptat atât ca tensiune, cât și ca ideatică. Am reținut discursul metacinematografic din Captura (Adi Voicu) și, mai ales, din Ext. Mașină. Noapte (Andrei Crețulescu), vădit adresat nu publicului larg, ci connoisseurilor,
fief care a apreciat apariții editoriale ale anului 2024 precum „Speculația cinematografică”, de Quentin Tarantino (traducere de Paul Slayer Grigoriu), sau „Ce am învățat de la Graham Greene”, de Andrei Gorzo. Unul dintre cele mai reușite documentare ale anului trecut, Amar (Diana Gavra), are ca subiect tot realizarea unui film: cel despre un grup de hoți, din care face parte și personajul titular, care a buzună- rit-o pe regizoare. Respectând convenția cu autoarea (retragerea plângerii, în schimbul acceptului de a fi filmat), încă tânărul Amar e călăuza într-o lume cu figuri captivante din punct de vedere cinemato- grafic, dar lipsite de orice urmă a simțului moral. Niciun regret față de posibilele drame pricinuite celor furați, ci doar teama egoistă de blestemele acestora. Cu aparentă neimplicare, Diana Gavra sugerează imposibilitatea acestei lumi de a se transforma în bine, permanenta ei autocauționare. Un reabilitat prin propria forță sufletească este, însă, Tiberiu Ușeriu, din nou erou al unui documentar, Apă și talpă (Mircea Gherase, Lucian Mircu), Filmul se poate circumscrie tematicii sportive substanțial reprezentată în 2024 de Nasty (Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu), Hai România! (Claudiu Mitcu), În inima Naționalei (Remus Achim) și Ivan, omul cu rădăcini în ape (Ana Preda) – primul cu remarcabilă valoare arhivistică de entertainment, al doilea un remember (și cam atât) al campaniei Mondialului fotbalistic din 1994, al treilea o ipostaziere sufletească a facto- rilor care au dus la un reușit Campionat European al tricolorilor lui Edi Iordănescu, iar cel din urmă o lirică evocare a marelui Patzaichin. Complementare la această lume a bărbaților, două importante docu- mentare au în centru personalități feminine – Ana Blandiana ( Între tăcere și păcat , Diana Nicolae) și Marina Voica ( Fluturi de noapte , Andrei Răuțu) –, iar altele confirmă preocupările umane constante ale unor regizoare: Alice On & Off (Isabela Țenț) și Guvernul copiilor 2 (Ioana Mischie). Impresionantă a fost și evocarea bunicii de către Alexandra Gulea, în Maia – Autoportret cu mâini . Având premiera în toamna anului 2022, a ieșit pe ecrane în primăvara trecută sensibilul Phoenix – Povestea (Cristian Radu Nema, Mimis Ravanis), cu puțin înainte de intrarea în eternitate a lui Nicu Covaci. Ca formulă inedită, mix între filmul de ficțiune și documentarul de știință, merită amintit Principiul incertitudinii , al actorului și regizorului ieșean Sebastian Bădărău, provocare în alb-negru adusă prejudecăților privind impenetrabilitatea unor subiecte, cu câteva portretizări demne de interes. „Democratizarea” tot mai largă a producției cinematografice, care oferă acces talentelor venite din domenii conexe, este una dintre caracteristicile pozitive ale actualei epoci eclectice, în care alternează surprizele și deziluziile.
Nr. 1 | 2025 11
Multe filme bune, prea puţine succese de casă Mihai Fulger
P entru filmul românesc, 2024 a fost un an bun, atât cantitativ (dar fără a se atinge nivelul record de premiere pe ecrane din 2022 – favorizat, trebuie spus, de restric- țiile impuse în cei doi ani precedenți), cât și calitativ (deși nu se poate compara cu anii 2010 și 2016, care au adus cele mai bune rezultate ale cinematografiei autohtone de după 1989, și nu doar prin câteva titluri, ca în perioada 2005-2007). În ceea ce privește filmele lansate în săli, e greu de stabilit numărul lor exact, fiindcă destul de multe au beneficiat doar de proiecții speciale și/sau nu au intrat în clasamentul de box-office al site-ului CineMagia. Un alt reper ar putea fi lista producțiilor înscrise în cursa pentru Premiile Gopo (deși, din păcate, unii regizori refuză ca filmele lor să fie luate în considerare pentru vreun „Omuleț”). Pentru ediția din 2025, la care urmează să fie premiate cele mai bune producții românești din 2024, s-au înscris 33 de lungmetraje de ficțiune care ar fi fost – cel puțin pe hârtie – distribuite în cinematografe în anul anterior, precum și 22 de documentare cu durata de peste 50 de minute. La ediția precedentă, când separarea nu era la fel de clară ca acum, fuseseră admise în total 32 de lungmetraje, de ficțiune și documentare. Așadar, numărul lungme- trajelor produse și lansate în România este în creștere. Ținând cont de faptul că numărul proiectelor cinematografice finanțate – prin cele două sesiuni de concurs care ar trebui să fie organizate anual – de Centrul Național al Cinematografiei (CNC) nu se modifică mult (fiind dependent, desigur, de bugetul alocat fiecărei sesiuni, ce oscilează între 30 și 40 de milioane de lei), se poate observa că producția inde- pendentă (teoretic, fără finanțare din bani publici) se dezvoltă într-un ritm susținut. Evident, aceste tot mai multe filme produse independent au nevoie de un public cât mai numeros pentru a-și justifica exis- tența, aducându-le și oarece profituri realizatorilor/ investitorilor. Așa că producătorii și distribuitorii se străduiesc să conceapă și să pună în practică stra- tegiile cele mai eficiente pentru atragerea cât mai multor spectatori. Însă numai câteva dintre filmele „de public” lansate în 2024 au reușit să adune sute de mii de intrări în săli: Buzz House: The Movie (cu influencerul Selly) a depășit 500.000 de bilete vândute (cam jumătate din câte avea performerul Teambuilding
în 2022), plasându-se pe locul al treilea în clasamen- tul general (după blockbusterul Marvel Deadpool & Wolverine și animația de megasucces Întors pe dos 2 / Inside Out 2 ), Tati part-time (produs, ca și Buzz House , de Vidra, firma influencerului BRomania) a trecut de 400.000, Căsătoria (de și cu starul de televiziune Mihai Bendeac) și Moartea în vacanță (cu un alt influencer, Mircea Bravo), de 300.000 ș.a.m.d. Mai mult, deși numărul premierelor de pe marile ecrane a crescut, prezența publicului românesc în săli a scăzut. Conform unui raport prezentat de Observatorul European al Audiovizualului în cadrul Festivalului de la Berlin, numărul intrărilor în cine- matografele românești în 2024 a fost mai mic cu 7% față de 2023 (de la 13 milioane la 12,1 milioane). Forul european precizează însă că datele pentru țara noastră sunt preliminare, fiind obținute de la CineMagia și nu de la CNC. Lăsând cifrele deoparte, cele mai valoroase lung- metraje de ficțiune românești ale anului trecut au fost Săptămâna Mare (al treilea lungmetraj al lui Andrei Cohn, care a adaptat liber nuvela caragialiană „O făclie de Paște”), Anul Nou care n-a fost (debutul în lungmetraj, după propriul scenariu, al lui Bogdan Mureșanu), Trei kilometri până la capătul lumii (al treilea lungmetraj al lui Emanuel Pârvu), Unde merg elefanții (al doilea lungmetraj scris și regizat de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga) și Moromeții 3 (cu care regizorul-scenarist Stere Gulea își încheie – după 37 de ani! – trilogia inspirată nu doar de romanul în două volume „Moromeții”, ci și de alte opere ale scriitorului Marian Preda, ca și de biografia aces- tuia). Unele dintre aceste filme remarcabile au avut mai mult noroc la capitolul festivaluri și premii (mai ales Anul Nou… , cu premiera mondială în secțiunea „Orizzonti” a „Mostrei” venețiene, și Trei kilometri… , selectat în competiția principală a Festivalului de la Cannes), ba chiar s-au descurcat onorabil și la box-office (în special debutul lui Bogdan Mureșanu, foarte vizionat și la TVR sau pe Netflix), în timp ce altele au beneficiat, din nefericire, de mult mai puține șanse ( Săptămâna Mare , înainte de toate, probabil din pricina incompatibilității sale cu agendele poli- tice fluctuante ale festivalurilor importante, excepția notabilă fiind Berlinala, în a cărei secțiune „Forum” s-a și lansat filmul).
12
Nr. 1 | 2025
DOSAR REMEMBER 2024
Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)
Anul 2024 a fost, fără îndoială, unul excelent pentru documentarul românesc, comparabil cu 2004, când patru cineaști autohtoni (Dumitru Budrala, Florin Iepan, Alexandru Solomon și Ileana Stănculescu) aveau filme selectate în diverse secțiuni competițio- nale ale celui mai mare festival de profil al lumii, IDFA (Amsterdam). În cursul anului trecut, cinematograful de nonficțiune românesc a fost prezent, în competiție sau hors-concours , deopotrivă în festivalurile compe- titive generaliste de categoria A (conform ierarhi- zării realizate de FIAPF, Federația Internațională a Asociațiilor Producătorilor de Film), precum Cannes ( Nasty , de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu), Veneția ( TWST/Things We Said Today , de Andrei Ujică), Locarno ( Opt ilustrate din lumea ideală , de Radu Jude și Christian Ferencz-Flatz, și Sleep #2 , de Radu Jude), Karlovy Vary sau Shanghai, în cel necompetitiv, dar foarte important pentru piața nord-americană, de la Toronto ( Tata , de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc), în alte festivaluri generaliste majore, ca New York, Rotterdam ( Maia – Portret cu mâini , de Alexandra Gulea) sau Sarajevo, și în cele specializate, precum IDFA ( Viitor luminos , de Andra MacMasters, dar și scurtmetrajul documentar animat Pur și simplu divin , de Mélody Boulissière și Bogdan Stamatin), Cracovia ( Alice On & Off , de Isabela Tent), Leipzig sau Marsilia ( Triton , de Ana Lungu). O listă impresionantă de titluri, semnate atât de cineaști consacrați (Tudor Giurgiu, Radu Jude sau Andrei Ujică), cât și de debutanți (Andra MacMasters sau Isabela Tent, alături de debutanta în documentar Ana Lungu). Iar selecția celei mai recente ediții a
Astra Film Festival (Sibiu), cel mai important eve- niment anual din România dedicat cinematografului de nonficțiune, unde am putut vedea și alte producții valoroase ( Fotografii însângerate , de Moscu Copel, sau Pelicule de familie , de Dan Curean, ultimul după o avanpremieră, ca work-in-progress , la TIFF-ul clujean), a reflectat anul excelent al documentarului românesc. Din păcate, cu excepția lui Nasty , filmele menționate nu au ajuns încă la un public prea numeros în țară, în afara circuitului festivalier. Totuși, Tata sau TWST urmează să fie lansate în cinematografe în 2025. În ceea ce-i privește pe distribuitorii de filme (românești și străine), oferta lor pare tot mai bogată, mai diversificată și mai interesantă. Dintre cei speci- alizați pe arthouse (în sens larg, alternativa la cine- matograful comercial, predominant hollywoodian), Bad Unicorn are portofoliul cel mai atractiv și pare să-i fi suflat poziția de lider mult mai vechiului Independența Film. Competiția e benefică și în această zonă, deoarece astfel putem vedea în cinematografe (nu doar în cadrul unor festivaluri) multe filme remar- cate la Cannes, Berlin sau Veneția, alături de cele nominalizate la Oscaruri. În plus, apar tot mai multe firme mici, care aduc pe marile ecrane titluri ce nu le stârnesc interesul marilor distribuitori. Nu în ultimul rând, merită salutată și intrarea popularei platforme Netflix în producția de film din România, deocamdată prin serialul Subteran (v. p. 46), lansat la începutul lui 2025. Acest prim pas se cere continuat, fiindcă industria cinematografică autohtonă și profesioniștii ei au nevoie de proiecte de asemenea anvergură.
Nr. 1 | 2025 13
Divorţ de umor Adrian Ionescu
„E u cred că un film poate fi judecat abia după câteva zeci de ani. Cele cu adevărat bune sunt urmărite peste generații și mi-aș dori să fie cazul.” (Mihai Bendeac) Am scris în numărul trecut despre câteva dintre comediile românești lansate în 2024 și punctam, cu părere de rău, faptul că am avut de-a face mai degrabă cu cantitate, și nu cu calitate. Pentru acest „Remember 2024”, mi-am propus să mai fac un tur al celor în jur de zece filme de comedie românești ale anului și să trag niște concluzii. Diferite, speram eu. Dezamăgit și plictisit de mârlănia gratuită, „glume” de internet și grosolănii scuipate pe ecran din lipsă de talent și idei, mi-am pus ceva speranțe în Căsătoria , filmul scris și
regizat de Mihai Bendeac, care părea, din trailer și declarații, ceva mai profesionist și mai asumat. Din păcate, Căsătoria este un film cu glume cu oameni cu dantură defectă, cocalari neinteresanți, personaje caricaturale lipsite de surprize, poveste fără tâlc și multe miștouri care funcționau la TV acum vreo zece ani, pe vremea când regizorul debutant era pe cai mari în prime-time. Filmul este despre un cartofor înrăit care află că fata unui bogătan de la țară caută să se mărite și decide să o seducă pentru a avea acces la averea ei. Așa ajunge la conacul ăstuia, unde încearcă să intre în grațiile familiei de parveniți. Acest „încearcă” este, totuși, un cuvânt prea puternic pentru ceea ce face de fapt Temistocle (Liviu Pintileasa) pe ecran timp de o oră și 50 de minute. Pentru că face mai nimic: o minciunică aici, o vorbă dulce dincolo, o cină și o plimbare prin parc. Cam atât. Un scenariu șchiop de două picioare, care se târăște foarte lent între situații cu adevărat interesante, care sunt, în total, vreo trei sau patru, și mai niciuna notabilă, în afară de schema cu broșa falsă amanetată, în urma căreia protagoniștii rămân și cu banii, și cu originalul. Povestea e dezlânată și lipsită de straturi diferite de discurs, totul e pus cu mâna și, din această cauză, Bendeac recurge la o groază de scene care spun prea puțin într-un timp mult prea lung, scene care există doar pentru o glumiță sau un banc de almanah, momente care se doresc a fi „meta”, în care perso- najele vorbesc în jargon de teatru și își oferă indicații despre cum trebuie să joace etc. Un set-up clasic de comedie, pe care Bendeac abia reușește să îl ducă la final, demonstrând că are talent pentru sketch-uri demodate și cam atât. Având în vedere că Bendeac a terminat Facultatea de Teatru la UNATC și are și o oarecare carieră de actorie în spate, mă așteptam că înțelege ce înseamnă comedia, de ce și cum există, care sunt mecanismele specifice și cum funcționează ele în raport cu povestea, lumea poveștii și personajele care o populează. Mi se pare că Bendeac fie nu știe despre lucrurile astea, fie știe, dar preferă să le ignore, fie știe, dar nu e capabil să le țină în mână. Cred că suntem în fața unei nefericite combinații dintre toate cele trei variante de mai sus. Bendeac pare că știe câte ceva, dar a uitat exact cum stă treaba și, într-un final, ce contează? A vândut bilete? A vândut. Monologul lui Pufulete (Lucian Ionescu), de la final, este chiar bun. Problema e că e total lipsit de
Gloria Găitan, Liviu Pintileasa și Mihai Bendeac în Căsătoria (r. Mihai Bendeac)
14
Nr. 1 | 2025
Page 1 Page 2 Page 3 Page 4 Page 5 Page 6 Page 7 Page 8 Page 9 Page 10 Page 11 Page 12 Page 13 Page 14 Page 15 Page 16 Page 17 Page 18 Page 19 Page 20 Page 21 Page 22 Page 23 Page 24 Page 25 Page 26 Page 27 Page 28 Page 29 Page 30 Page 31 Page 32 Page 33 Page 34 Page 35 Page 36 Page 37 Page 38 Page 39 Page 40 Page 41 Page 42 Page 43 Page 44 Page 45 Page 46 Page 47 Page 48 Page 49 Page 50 Page 51 Page 52 Page 53 Page 54 Page 55 Page 56 Page 57 Page 58 Page 59 Page 60 Page 61 Page 62 Page 63 Page 64 Page 65 Page 66 Page 67 Page 68 Page 69 Page 70 Page 71 Page 72 Page 73 Page 74 Page 75 Page 76 Page 77 Page 78 Page 79 Page 80 Page 81 Page 82 Page 83 Page 84Made with FlippingBook - PDF hosting