Un an peste așteptări Dana Duma
D eşi cifrele arătând frecventarea sălilor de cinema nu le-au egalat încă pe cele dinain- tea pandemiei, anul 2024 arată o uşoară creştere a frecventării cinematografelor şi, într-o anume măsură, a interesului spectatorilor cinefili. Sigur că, vorbind despre România, ar trebui să facem o distincție, pentru că pe teritoriul nostru urban şi rural numărul sălilor de cinema a scăzut drastic şi numai graţie turneelor organizate, deseori în spaţii sub cerul liber, au ajuns noile producții (mai ales româneşti) şi în zone unde nu mai putem vorbi despre o practică a văzutului de filme pe marele ecran. Adaptări disperate şi uneori inspirate Dacă ne uităm la rezultatele de stimă ale producţiei naţionale în anul trecut, nici nu stăm rău. Am avut, mai mult ca în alţi ani, filme selectate şi premiate în marile festivaluri internaţionale, precum şi unele participări entuziaste la lansări de noi titluri. Desigur, nu se poate să nu menționăm – în ordine cronologică – succesele filmelor româneşti în marile competiţii. Săptămâna Mare , de Andrei Cohn, s-a întors de la Festivalul de la Berlin cu un premiu al criticii pentru
secţiunea „Forum”. Adaptare foarte liberă a prozei lui Caragiale „O făclie de Paşte”, lungmetrajul a dat semnalul unei tendinţe a anului trecut, de inspiraţie din literatura noastră marcantă. I se poate alătura Moromeţii 3 , filmul lui Stere Gulea care încheie „tri- logia Moromeților”, încercând să surprindă evoluţia scriitorului Marin Preda în anul 1954, când e nevoit să facă şi nişte compromisuri costisitoare pentru a-şi putea vedea opera tipărită, romanul cel mai citit de români fiind scris în acel an. Graţie Festivalului Transilvania de la Cluj şi turneelor prin toată ţara, lungmetrajul a fost şi una dintre producţiile naţionale cele mai văzute şi agreate de public. Printre marile reuşite ale cinematografiei naţi- onale trebuie menţionate neapărat participările la Festivalurile de la Cannes, de unde Trei kilometri până la capătul lumii , de Emanuel Pârvu, s-a întors cu „Queer Palm”, şi Veneția, unde Anul Nou care n-a fost , de Bogdan Mureșanu, a fost distins cu patru premii: trofeul secţiunii „Orizzonti”, Premiul „Bisato d’Oro” pentru scenariu, Premiul FIPRESCI și mențiunea specială pentru imagine acordată tinerei operatoare Boróka Biró. Deşi unii au încercat să minimalizeze valoarea trofeelor cucerite, ele au fost dublate de inte- resul şi aprecierea publicului nostru, care a urmărit, în număr foarte mare, Anul Nou care n-a fost şi în săli, dar şi când lungmetrajul a fost programat la Televiziunea Română, pe 21 decembrie, şi a fost inclus apoi în repertoriul Netflix. Filmul lui Mureşanu a marcat un record, fiind un caz rar când diagnosticul juriilor internaţionale se suprapune perfect peste părerea majoritară a publicului. În plus, cred că acest film se înscrie într-o tendinţă vizibilă a scenariilor filmelor româneşti de a părăsi realismul riguros în favoarea naraţiunii sofisticate și deseori fragmentare, la care aş mai adăuga, drept exemplu de film lansat anul trecut, Unde merg elefanţii , de Gabi Virginia Șarga şi Cătălin Rotaru. Printre tendinţele marcante, aş mai semnala şi înclinaţia spre narațiunile autoreflexive, surprinzând şi procesul de creaţie a unui film, la care aş adăuga, pe lângă Unde merg elefanţii , şi Ext. Maşină, Noapte , de Andrei Crețulescu, ori Familiar , de Călin Peter Netzer. S-a mai observat că 2024 a fost şi „anul documen- tarului”, cu titluri remarcate în festivaluri naţionale şi internaţionale, precum Tata , de Lina Vdovîi şi Radu Ciorniciuc, Alice On & Off , de Isabela Țenț, Maia – Portret cu mâini , de Alexandra Gulea, Nasty , de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu şi Tudor D. Popescu, Triton ,
Emilia Dobrin și Adrian Văncică în Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu)
8
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting