lupte dintre două lumi incompatibile. Gestul artistic al lui Cohn, sprijinit de actori bravi precum Doru Bem, Nicoleta Lefter și Ciprian Chiricheș, are și un efect cultural colateral, determinându-ne să (re)citim mai puțin cunoscutul remake autoparodic și fals antisemit „Noaptea Învierii” (1896), pe care Caragiale l-a scris la șapte ani după „O făclie de Paște”. Prezențele festivaliere românești au avut o cul- minație spre finalul verii, când la Veneția a triumfat Bogdan Mureșanu, cu Anul Nou care n-a fost , câști- gător al secțiunii „Orizzonti”. Filmul a atras de partea sa juriul și, ulterior, pe numeroșii spectatori din țară prin tonul tragicomic cu care abordează zilele de 20 și 21 decembrie 1989, întrețesând câteva povești de viață care pot funcționa separat (de altfel, filmul include aproape integral scurtmetrajul Cadoul de Crăciun , realizat în 2018). Nici zeflemitor, nici radical, autorul construiește situații originale, savuroasă fiind refilma- rea parțială a unui moment poetic omagial care urma să fie prezentat la Revelionul TV 1989, din pricina impasului creat de fuga din țară a unei actrițe (alintată Lili) și rezolvat prin înlocuirea ei la prim-plan cu o artistă găsită subit la Teatrul Nottara. Numeroasele licențe scenaristice la care recurge Mureșanu se fac simțite, iar episodul cu „frontieriști” are prea mult din alura lui Metronom (Alexandru Belc, 2022), per- sonajele acestui fir narativ fiind fugar schițate. Acolo unde are timp să le dezvolte, Mureșanu realizează mici bijuterii biografice, precum artista cu criză de conștiință (Nicoleta Hâncu) sau securistul placid (Iulian Postelnicu). Ambiția cu care Bogdan Mureșanu a reconstituit o perioadă totuși apropiată nu s-a regă- sit în producția istorică Ecce Homo Brâncoveanu , un proiect al lui Dan Pița care a trenat mulți ani, început cu regretatul Costel Constantin și încheiat cu ieșeanul Constantin Pușcașu întruchipându-l pe voievodul-martir. Precaritatea discursului politic este vădită, iar soluțiile scenografice par la minima rezis- tență, cu deosebire în secvența execuției, ansamblul dominat de un sultan operetistic (Marius Bodochi) marcând crepusculul marelui regizor din anii ’70-’80. Filmul pentru copii s-a ilustrat prin Mașa și cele 6ase umbre (Ciprian Ioan Iacob), care a demon- strat generozitatea Maiei Morgenstern în a accepta orice rol, ca şi infantilul Superpietonii Zurli (Cătălin Dascălu, Mirela Retegan). Făcând un pas către zona de teenageri, dăm de Buzz House: The Movie (Florin Babei), un nou barometru marca Selly pentru fițele de liceeni, sau peste realizări venite din partea unor nume mai puțin cunoscute, precum Lucas Neagu ( Timing , povestea de dragoste a unui erou intempestiv, îngrijit pusă în pagina unui lung film), ori tripleta Ovidiu Roteliuc – Mario Farkas – Alexandru Geru, care în Asimptomatic centrează story-ul amoros în jurul mignonei Vanesa Serac, psiholog cu potențial
străini, avantajați de faptul că, atunci când au fost mici, nu li s-a dat bomboana amară contra „societății de consum”. La Festivalul de la Locarno, această creație cu alură de expiere a păcatelor ex-publicitarului Jude (câteva dintre clipuri fuseseră realizate chiar de el) a fost prezentată într-un program-coupé împreună cu un alt film al său, Sleep #2 . Este un omagiu adus lui Andy Warhol atât la figurat (în 1963, corifeul pop-art a înregistrat timp de șase ore un om care doarme), cât și la propriu: ora de film a lui Jude este un montaj din imaginile preluate preț de patru anotimpuri de la com- pania EarthCam, care a fixat obiectivul pe mormântul de la Pittsburgh al plasticianului-cineast. Somnul de veci al lui Warhol este fundalul unei reflecții neliniș- titoare despre postumitate, căci vizitatorii animalieri (căprioarele) sunt mai pioși decât vilegiaturiștii în pantaloni scurți; unul din ei chiar și-i dă jos, ca pentru a-i face o plăcere tardivă ilustrei personalități gay. Dezinhibarea în problema identității sexuale nu se află la ea acasă în satul dobrogean din care provine eroul filmului Trei kilometri până la capătul lumii , cu care regizorul Emanuel Pârvu a câștigat trofeul „Queer Palm” la Festivalul de la Cannes. Încercând să evite déjà-vu-ul care putea rezulta din subiect ( coming- out -ul unui licean crescut într-un mediu cu concepții retrograde), autorul a găsit un debutant (Ciprian Chiujdea) cu înzestrare actoricească și cu o prezență care îi capacitează pe profesioniștii experimentați din jurul său, în frunte cu interpreții părinților, Bogdan Dumitrache și Laura Vasiliu. De la un moment dat, Emanuel Pârvu simte riscul diluării mesajului și apasă pedala, iar vehiculul filmic scapă un timp de sub con- trol, ca posedat de duhul pe care exorcistul (Adrian Titieni) voia să-l scoată din adolescentul cu suflet curat. În cele din urmă, regizorul revine la cârmă și ancorează safety pe Croazetă, însă este de văzut dacă undele rămase în urmă vor persista. Judecățile inept-exclusiviste erau aceleași și în lumea rurală de la sfârșitul secolului al XIX-lea, memorabil surprinsă în fresca din Săptămâna Mare , de Andrei Cohn (titlul inițial, Gefilte Fish , a fost schimbat înaintea Festivalului de la Berlin, spre a nu da apă la moară antisioniștilor din mediile pro- gresiste). După realizări inegale ( Acasă la tata , Arest ), aceasta este creația de maturitate a lui Cohn, care duce mai departe echivocul din „O făclie de Paște”, a lui I.L. Caragiale, neprivilegiind niciunul dintre personaje. Hangiul Leiba Zibal are bunul simț al semiagrama- tului, soția lui, Sura, este o emancipată care crede totuși că „grecul te fură”, iar împreună alcătuiesc un cuplu ce amintește de Conu Leonida și a sa Efimița. Abilitatea psihologică a lui Cohn este de a nu-i ino- centa total (astfel îndepărtează umbra parti-pris-ului), cineastul reușind să dea înfruntării lor cu primitivul Gheorghiță coordonata omenescului, nu a abstractei
10
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting