Gulea se distanțează de romanul cadru, „Moromeții II”, din care avem un mic decupaj, pentru a explora o posibilitate alcătuită pe baza biografiei de scriitor a lui Preda – o reconstituire, care va să zică. Pe lângă o radiografie a lumii literare a perioadei, cu prezența voluptuoasă a versatilei Vera Solomon (Olimpia Melinte) pe post de amantă și soție adulteră, a ceva mai rezervatei viitoare neveste, o Aurora Cornu (Mara Bugarin) voluntară și puțin băiețoasă, cu oportuniști, turnători, sicofanți, redactori, milițieni, activiști de rang înalt și chiar securiști, regizorul prezintă un caz de conștiință. Scriitorul descoperă, destul de târziu, realitatea din spatele ecranului ideologic, asasinarea unuia dintre țăranii revoltați de nerespectarea legii comuniste, act la care devine un martor inoportun. Prin urmare, ca lovitură de pedeapsă, este pus să scrie un reportaj care să mistifice adevărul, iar întregul film prezintă rezistența sa la compromisul cu pute- rea, rezistență atacată din toate direcțiile, a confrați- lor, a organizației de partid a Uniunii Scriitorilor, a Securității și, nu în cele din urmă, a amantei erijate în agent de influență. La capătul drumului se află oaza de liniște oferită de Aurora, care-i descoperă manuscrisul viitorului roman, „Moromeții”, și care-l relansează. La aceasta se adaugă reconcilierea cu tatăl jucat în stilul inimitabil de Horațiu Mălăele. Stere Gulea știe să încheie un film, iar scena fotografiei de familie, într-un studio într-un decor rococo, cu un țăran care-și așează bastonul cuminte, ca și când ar sta pe o prispă, conține o ironie fin-nostalgică. Epoca „burghezo-moșierească” supraviețuiește spectral; ca și lumea lui Moromete, ea a fost aruncată la lada de gunoi a istoriei comuniste, iar tot ceea ce rămâne este chipul unui țăran generic, extras istoriei, într-o fotografie și în romanul care îl consacră. Stere Gulea vizează această victorie suprapusă unei înfrângeri, pentru că, realist, Marin Preda, alias Niculae, a scris reportajul cerut pentru ca literatura sa să supraviețuiască. Un al doilea film care tratează la fin d’une époque , de data aceasta comunistă, este cel al lui Bogdan Mureșanu, Anul Nou care n-a fost . În Hârtia va fi albastră (2006), Radu Muntean urmărea revoluția în desfășurare în București, oscilând între centru și periferie, dar într-un registru low-key , alegând perspectiva unui grup de TR-iști din Ministerul de Interne rătăciți în ultima lor noapte de război. În Libertate (2023), Tudor Giurgiu realiza un desfășură- tor extrem de dinamic al confruntării haotice din Sibiu dintre Miliție, Securitate, Armată și gărzile patriotice, dinamică erodându-se treptat către finalul filmului, concomitent cu un scenariu kafkian al unei revoluții care se poate transforma oricând în Teroare. Bogdan Mureșanu a ales un moment liminal, ziua de dinaintea declanșării revoluției, într-un București cenușiu spre cadaveric, cu câțiva protagoniști care nici nu visează
la ceea ce urmează, captivi ai unei serii de situații comico-absurdiste. Astfel, un fir destinal îi unește pe un muncitor disperat (Adrian Văncică), căruia fiul, elev în clasele primare, i-a făcut figura punând în cutia poștală o scrisoare adresată lui Moș Gerilă reiterând dorința fierbinte a tatălui „să moară nea Nicu”, pe o actriță (Nicoleta Hâncu) care încercă prin toate mijloacele, unele disperat-absurde, să-și dete- rioreze vocea și chipul pentru a evita să interpreteze în spectacolul de Anul Nou un „plugușor patriotic” dedicat tovarășului și tovarășei, plugușor pe care ar fi trebuit să-l recite o actriță ce tocmai a șters-o în Occidentul decadent, pe o mamă de securist care încearcă să mai smulgă câteva clipe în casa ei înainte de a fi demolată și a cărei sinucidere este ratată hilar din cauza tăierii gazului, pe doi studenți naivi în încercarea lor de evadare din societatea multilateral dezvoltată, salvați, la limită, de clopoțelul revoluției etc. Filmul lui Bogdan Mureșanu a avut succes la public și pentru balansarea dramaticului în comic și invers și, mai ales, pentru empatia pe care o degajă o parte din personajele sale noneroice. Dincolo de aceste momente de suspans și înregistrarea tuturor lașităților, compromisurilor, infiltrărilor sau cedărilor, familiare celor care au trăit epoca, stă o concluzie neliniștitoare, și anume că revoluția nu exista în orizontul eternizat de iarnă atomică a comunismului, că ea i-a prins pe oameni la fel de nepregătiți ca în fața unui cutremur. Al treilea lungmetraj al lui Andrei Cohn, Săptămâna Mare , este propunerea de ecranizare a anului, după nuvela „O făclie de Paște”, a lui I.L. Caragiale. Andrei Cohn a dezvoltat nuvela atât în sensul amplorii pe care i-o conferă acțiunii, cât și a edificării unor personaje care la Caragiale erau decorative (de pildă, soția lui Leiba Zibal, Sura, inter- pretată de Nicoleta Lefter, și fiul celor doi). Chipul mușteriilor se diversifică și capătă contondențele psihologice și gestuale ale unei uri (de rasă) pe pedala căreia regizorul apasă până la capăt. Ciprian Chiricheș reușește să îi confere personajului său, Gheorghiță, profilul unui patibular, cazul de reversie lombrosian, dar filmul nu este despre un caz particular, nu este despre secolul XIX și mentalitatea societății țără- nești de atunci, dintr-o epocă unde lipsa de educație permite inflația de antisemitism, ci o încercare de a cerceta rădăcinile fenomenului și, implicit, de a se adresa prezentului. Dacă Leiba Zibal al lui Caragiale era un individ ilustrativ prin stigmatele proiectate asupra lui pentru evreul etern, o victimă sacrificială care reacționa, paradoxal, violent doar în urma unei presiuni psihice considerabile, precum lașul proverbial din farsa tragică „1 aprilie”, aici personajul este unul care acționează deliberat și lucid, în urma unui cumul de factori, nu înainte de a epuiza toate posibilitățile de a asigura protecția familiei sale, de la apelul la
16
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting