Din viitor, numai de bine Georgiana Mușat
câștige timp sau să înghețe în timp oameni și clipe. De ce nu i-ar mai aduce printre noi pe cei care-au murit? Gândul că vom avea holograme volante cyberpunk , ca-n Blade Runner , e tot mai apropiat. Închei o acoladă ușor nostalgică, fără de care nu pot să discut despre anul trecut. Vârfurile cinemau- lui românesc din 2024, Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu) și Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude & Christian Ferencz-Flatz), sunt ambele despre felul reflexiv sau dinamitard în care ne uităm în spate. Un du-te-vino între viitorul incert și țepii trecutului, ambele legături mai poroase ca oricând în era mioritică a incertitudinii, în care campania electorală pentru alegerea președintelui s-a mutat în tărâmuri virtuale – tot inteligența artificială și algorit- mii care puteau/pot/vor putea să ne decidă viitorul. Anul Nou care n-a fost deapănă în cheie depurativă episodul Revoluției, pe când Opt ilustrate… ia isto- ria neamului și-o tăvălește prin hăurile publicitare. Primul se încheie cu un crescendo de montaj peste care Mureșanu presară pe fundal „Bolero” de Ravel, foarte hollywoodian de altfel, iar același „Bolero” l-am auzit într-o reclamă în al doilea. Ce alt mod mai sublim de a comunica telepatic între două filme care n-au ce să caute împreună decât așa? bada-bada-bada-bada Cu toate că filmul lui Mureșanu nu poate fi discu- tat în termeni neapărat auctoriali, fiind limpede că vorbim despre un film de public, un film-exorcist, o finalitate scontată, nesperată a imaginarului obsedant al Revoluției, are și el mărci reflexive, mai cu seamă atunci când emite racorduri cu Porumboiu. Lucrul ăsta se vede mai întâi în alegerea titlului filmului, familiar sau chiar omonim cu A fost sau n-a fost? , și mai apoi în tot felul de remarci particulare despre felul în care, într-o televiziune, operatorul și-a permis prea multe libertăți de a bâțâi camera în fel și chip și de a o mișca aiurea, motiv pentru care regizorul nu mai poate face modificări în postproducție. E eficient și chiar spumos în felul în care-și dozează pastilele pe ecran – de reținut segmentul Nicoletei Hâncu, care joacă o actriță cu mare respirație subversivă. E nelimitată: îi cere vecinului bătăuș s-o altoiască, refuză, așa că se autoaltoiește, se îmbată, cântă cu geamul deschis, vorbește verzi și uscate; nu în ultimul rând, livrează teatru absurd la televizor, transfor- mând vorbele dulci despre Ceaușescu în poezie dada: bada-bada-bada-bada! .
un prolog-inorog Anul trecut, imposibilul a devenit finalmente posi- bil, am văzut-o cu toții: foști vrăjmași, altădată la cuțite, stau acum braț la braț. În sfârșit, pace! Pace virtuală, totuși, dar pace! Putin se îmbrățișează cu Zelenski, Trump iese la promenadă cu Biden, o serie de reel -uri-defileu redate ad infinitum, care emu- lează parodic sărutul fratern socialist. Toate, făcute în computer. E, neîndoios, era ChatGPT-ului, iar destinderea pe care inteligența artificială începe să o ofere, ca adjuvant în toate (animă fotografii, realizează picturi, oferă rețete, sfaturi vestimentare, face research academic în locul tău), e copleșitoare. Abilitățile sale n-aveau cum să nu servească (și) cinematografic. Să luăm entuziasmul internaut al regizorului și scenaris- tului american Paul Schrader, care afirma pe profilul personal de Facebook că i-a cerut lui ChatGPT o idee de film de Paul Schrader, apoi Paul Thomas Anderson, Tarantino, Korine, Bergman, Lang, Murnau, Capra ș.a.m.d. – „Fiecare idee cu care a venit a fost bună și originală. De ce-ar mai sta scenariștii luni și luni să caute o idee, când inteligența artificială ți-o oferă în câteva secunde?”. De aici, cât poate să mai fie până la a avea filme realizate complet pe calculator? Ei, iată, Quentin Dupieux face un film tocmai despre asta. Le Deuxième acte, cel mai recent lungmetraj al său, e o încrengătură meta despre un film regizat de inteligența artificială – actorii, care joacă și ies din convenție inopinat (cam ca la Andrei Crețulescu, în Ext. Mașină. Noapte ), îi cer indicații regizorului, care acum chiar devine figura intangibil-auctorială, cu cerințe imposibile. Firește, roboții au încă limitările lor, în special când vine de imaginea fotografică (în reprezentarea mâinilor mutante sau a chipurilor prea mate și grafice ca să pară reale), dar, chiar și așa, sunt oameni care cad cu ușurință în această capcană, mai ales dacă nu privesc cu atenție. Dacă deunăzi discutam de concepte precum post-adevăr, cred că putem ușor-ușor intra în epoca post-realului: cum putem distinge, în definitiv, inteligența creatoare umană de cea a robotului, dacă cea din urmă e capabilă să-ți citească gândurile (și să te imite, implicit, așa cum o discuta și Kazuo Ishiguro în romanul Klara și Soarele ) atât de fidel pe baza unor algoritmi? E un exercițiu fantezist-imoral pentru moment, dar mă incită ideea că o să putem vedea filme de David Lynch fără ca Lynch să mai fie printre noi. Ce-ar zice Bazin despre toate astea? Cinemaul s-a străduit de-a lungul timpului să anuleze timp, să
18
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting