DOSAR REMEMBER 2024
Altfel, a fost un an bun și eterogen pentru cinemaul românesc (notez că nu am reușit să văd Săptămâna Mare , noul film al lui Andrei Cohn, motivul absenței sale din aceste notițe). Încă ne aflăm într-o zonă de tranziție, în care câteva filme sparg cu totul convențiile cu care ne-am obișnuit, pe când altele le mai pun câte o cărămidă. Noul film al lui Crețulescu, Ext. Mașină. Noapte , e și el foarte ancorat în trecut, mai cu seamă cel al industriei. Pe un palier presară praf de pușcă pe pre- decesori (inclusiv pe felul în care noul val românesc, adeseori dardennian, folosește mizerabilismul ca singur mijloc posibil), pe un altul jonglează foarte ludic-artificial cu așteptările spectatorului. Nu e un thriller, dar e bibilit ca unul, îți taie permanent craca de sub picioare, e obrăznicuț-simpatic în scriitură și n-are absolut nicio rezoluție finală. Mie mi s-a părut delicios. Tot oarecum meta e și cel mai recent film al lui Călin Peter Netzer, îngemănat cu Poziția copilului (de-aici și titlul, e foarte Familiar ). Emanuel Pârvu e memorabil, obsedant, permanent asudat, descentrat și cu respirația tăiată. Secvența în care urmărește din mașină o discuție e excelentă, la fel și multe momente de actorie (cu Iulia Lumânare și Ana Ciontea în spe- cial). Filmul, însă, per total, nu-i la nivelul Poziției copilului . Trei kilometri până la capătul lumii (r. Emanuel Pârvu) mi s-a părut dezamăgitor, cu toate că începuse în mare vervă. În această morgă teribilă, cu ruralul românesc părăginit și abandonat de civilizație, la care se adaugă barbarii religioase, mi se par insu- ficient nuanțate niște lucruri pentru ca filmul să fie socotit progresist, rămânând o felie de viață foarte monocordă. Bogdan Dumitrache, în schimb, face un portret candid și cool al unui tată de la țară cu suflu de oraș – relația cu fiul lui e ceva rar văzut de mine în cinemaul românesc. Mai rețin un documentar, Alice On & Off , regizat de Isabela Țenț, o incursiune distinctă în viața unei familii disfuncționale. Protagonista e tenebroasă de-a dreptul, are niște intenții complet opace și, drept urmare a imprevizibilității sale, spre final, dispare complet din film. E un efort colosal de a urmări pe cineva care nu vrea neapărat să fie văzut, dar care adoră în același timp să-și exhibe rănile. freamătul cărnii Obsesia cinemaului american pentru a simți lucruri dincolo de tangibilitate, obsesia pentru body horror , dismorfie, sculptarea trupului, dietele duse la extrem și Ozempicul, despre toate astea este The Substance (r. Coralie Fargeat), refrenul anului trecut, care trans- locă feminismul într-o zonă de carne încinsă, de carne dureroasă. O respectată vedetă TV, cu viață
Rodica Lazăr, Dorian Boguță și Șerban Pavlu în Ext. Mașină. Noapte (r. Andrei Crețulescu)
ultranarcisică, descoperă leacul minune anti-îmbă- trânire – o jună care să iasă din propriul trup, să-și trăiască viața dezlănțuită, în timp ce bătrânica așteaptă în debara, cu carnea rece, nu moartă, dar nici vie, să-i dea și tinerica drept să mai trăiască. Imaginarul ăsta, pe măsură ce acumulează puroi (literalmente), începe să supureze, se transformă în ceva greu de privit, greu de experimentat, apropo de cinema care emană mirosuri și substanțe. E așa-zisa oglindă a Hollywoodului, oglinda bulevardelor împânzite de palmieri (care, apropo, au ars și ele literalmente, în niște incendii necruțătoare, în realitatea anului trecut); circul festivalier rizibil n-o să se încheie aici și-s abso- lut convinsă că The Substance va mai lua numeroase premii, iar cei ce vor aplauda sunt cei care aplaudă și-n film, într-o înșiruire de oglinzi una peste alta, peste alta, peste alta… Filmele cele mai bune ale anului nu vin din zone abrazive, șocante, ci mai curând telurice: să luăm A Real Pain , regizat de Jesse Eisenberg, o dramoletă superbă despre gestionarea traumelor colective versus cele personale; cum mai putem lua distanță de la atro- citățile pe care ni le-am făcut noi înșine, ca națiuni, versus mutilările noastre de zi cu zi? A Real Pain , La Chimera (r. Alice Rohrwacher), La Bête (r. Bertrand Bonello), Dahomey (r. Mati Diop) și Grand Tour (r. Miguel Gomes) sunt filmele pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie, departe de inteligența artificială.
Nr. 1 | 2025 19
Made with FlippingBook - PDF hosting