Cinci filme dintr-un an Marian Sorin Rădulescu M ultipremiatul și popularul Anul Nou care n-a fost , ca altădată Vulpe vânător și Stare de fapt , ambele de Stere Gulea, ne amintește că cerul din noi e mult
amintit de o altă dedicație, de acum aproape 40 de ani: cea a lui Tarkovski, adresată „cu încredere” fiului său de departe (acesta încă nu primise permisiunea să părăsească URSS pentru a-și vizita părinții, care se stabiliseră în Occident de patru ani), inscripționată la sfârșitul ultimului său film, personal și el, Sacrificiul . Raportat la Moromeții 2, al treilea episod al trilo- giei pare mai împlinit, chiar dacă nu are rotunjimea filmului din 1987. Înclin să le dau dreptate celor care se pronunță favorabil asupra evoluției regizorale, în ansamblu, a lui Stere Gulea, în raport cu evoluțiile dez- amăgitoare ale celorlalți (patru-cinci) colegi de breaslă din plutonul fruntaș al cinemaului românesc din anii ’70-’80. Asta pentru a evita comparația nemăgulitoare cu izbânzile regizorului din vremea cinematografiei socialiste – Sub pecetea tainei (film de televiziune), Iarba verde de acasă , Ochi de urs și Moromeții . Tipul de narațiune ilustrativ-didactic(ist)ă pare să fie moda- litatea cea mai puțin compromițătoare găsită de un regizor cu experiența lui Stere Gulea de a face film „în libertate”. Cum-necum, el s-a „conservat” cel mai bine. Recunosc, am privit înapoi spre Imposibila iubire (filmul lui Constantin Vaeni din 1984, după „Intrusul” aceluiași Marin Preda) atunci când Sorana (Ana Ciontea) rostește (fără luciditatea și energia Irinei Petrescu): „O lume nouă nu se poate construi pe ură”. O lume nouă care n-a fost. Totuși, niciunul din personajele „negative” din Moromeții 3 nu are forța și expresivitatea parvenitului Antim (Petre Nicolae), de exemplu, din suspomenitul film vaenian – remarcabil, de altfel – despre „era ticăloșilor”. Una din ultimele secvențe, când tatăl (Horațiu Mălăele) și fiul (Alex Călin) stau față în față în localul unde vorbesc despre rolul voinței de rezista circumstanțelor exterioare ostile și chiar bolii, trimite la scurtmetrajul Un cartuș de Kent și un pachet de cafea , de Cristi Puiu. După proiecția specială de la Timișoara cu Trei kilometri până la capătul lumii , o mare parte din public a rămas la discuții încă două ceasuri cu regi- zorul-coscenarist Emanuel Pârvu și actorul debutant Ciprian Chiujdea. Câteva întrebări mi-au atras cu deosebire atenția. Astfel, cineva s-a interesat dacă au existat mai multe variante de scenariu. Regizorul a spus că au existat nu mai puțin de 40 de variante. Apoi, spectatorul curios a dorit să știe dacă s-a luat în calcul cumva și pedepsirea (penală, cum altfel?), „în numele dreptății”, a personajelor „vinovate” (părinții „abuzatori”, preotul complice la „abuz”, agresorii „scăpați” de un cumnat influent etc.), deși – la fel ca
prea departe ca să ne dea putere să ne împotrivim, așa cum face copilul (Luca Toma) din filmul de debut (în lungmetraj) scris și regizat de Bogdan Mureșanu, atunci când tatăl obosit și copleșit de grijile lumești (Adrian Văncică) îi cere să mintă, să-i scrie lui Moș Gerilă că ar vrea să moară nea Nicu de la scara cealaltă. Patetică strategie pentru a drege gafa băiatului curat la inimă, care – cu o zi în urmă, pe 20 decembrie 1989 – îi scrisese aceluiași Moș Gerilă cerându-i „să moară nea Nicu” (adică tocmai „cel mai iubit fiul al poporului”), pentru că așa l-a tot auzit pe tata vorbind prin casă cu mama (Ioana Flora). Episodul este preluat aproape în totalitate din scurtmetrajul din 2018 al regizorului, Cadoul de Crăciun , multipremiat și el . Interesantă este opțiunea pentru un tip mai puțin explorat de „organ al statului” (un alt emploi și pentru actorul Iulian Postelnicu), surprins la mijloc între soție (Ada Galeș) și mamă (Emilia Dobrin), și pentru o narațiune polifonică, cu destine ce se întrepătrund. Momentul muzical în care Nicoleta Hâncu interpretează șlagărul „Oameni”, din repertoriul lui Aurelian Andreescu, amintește de scena din Toni Erdmann în care – tot într-un apartament de bloc din București – Sandra Hüller cântă piesa lui Whitney Houston „The Greatest Love of All”. În Familiar , Călin Netzer pune oglinda spre sine, nu spre societate. Este o confesiune „sfidătoare” (cu, inevitabil, doze de ficțiune, ce și cât urmând a se dezvălui peste câteva decenii) despre „toată lumea din familia noastră”. Dragoș (Emanuel Pârvu, alter egoul regizorului, într-un moment actoricesc de vârf) descoperă „secrete și minciuni” din trecutul părinților săi (Adrian Titieni și Ana Ciontea), care l-au mințit cu privire la etnia și religia sa, pentru a putea emigra. Înțelege că sângele apă nu se face și se întoarce în țara în care s-a născut, simțindu-se tot un „străin”, așa cum fusese considerat în „acel Apus”. Am rămas mai ales cu energia neobosită și naturalețea Iuliei Lumânare (secvența din mașină, în Germania, are un umor nebun), pe care n-am uitat-o din Caravana cinematografică , scurtmetrajul Betoniera și – mai ales – Pororoca . Ceea ce ni se mărturisește în Familiar nu este o sfâșiere „pe culmile disperării”, ci anunță mai degrabă ceasul unei posibile, apropiate, lămuriri. Dedicația de la final („Pentru fiul meu, Marc”) mi-a
22
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting