DOSAR REMEMBER 2024
După dealuri – filmul lui Pârvu nu este un rechizitoriu, o înfierare, o revanșă. Folosindu-se de informația oferită de regizor privind numărul variantelor de lucru ale scenariului, altcineva din sală a întrebat dacă s-a avut în vedere și ipoteza în care Adi, perso- najul principal, ar fi urmat povața preotului. Dacă, altfel spus, ar fi ascultat de „legea duhului”, iar nu de „legea trupului”. O renaștere latentă se schițează, totuși, în secvența finală, când Adi privește tăcut spre reprezentarea iconografică a Fiului Omului, cu puțin înainte de a-și lua lumea în cap. Iar apoi încearcă să-și cerceteze propriul chip (desfigurat) în oglindă, ieșind grăbit din casa-închisoare pentru a ajunge mai repede în cetatea „multicultural(ist)ă” unde speră să aibă parte cu adevărat de „libertate de mișcare”. Pentru că una e să trăiești cu spaimă în village și cu totul altceva e să trăiești în global village , unde nu mai contează nimic (sau aproape nimic) din „racilele” de care „nu ne mai dezbărăm”. În sfârșit, un al treilea spectator a vrut să știe dacă filmul va avea o urmare. Adică dacă se pregătește un fel de „Trei kilometri se întoarce” sau „Aventurile lui Adi în lumea mare”. Regizorul a afirmat că nu intenționează un sequel. În ce privește drumul protagonistului cu barca din ultima scenă, a mai spus că, realist vorbind, ar fi fost destul de lung. Nu se ajunge atât de ușor de la „capătul lumii”, unde oamenii te judecă și să te socotesc „bolnav” (ori victimă a „păcatelor tinerețelor”), la „centru”, unde funcționează un alt lexic, după norme, în orice caz, mult mai puțin „rigide” și „medievale”. A șasea mărgea de sticlă (după scurtmetrajele Înainte și după 21 decembrie 1989 , Maica Domnului de la parter și Fotografii de familie și lungmetrajele Acasă la tata și Arest ), Săptămâna Mare este, până acum, opera de maturitate pe care Andrei Cohn (care vine din lumea picturii) o dăruiește cinemaului românesc de autor. Nota bene: fără aportul „ideilor noi”, „revo- luționare”, fără aerul de oră de dirigenție adresată unei clase indisciplinate, somate să-și facă mea culpa în fața unui procuror obsedat de „clarificare morală” și autoîndreptățire. „Niciodată să nu omori mama cu puii în aceeași zi!”, îi spune cârciumarul Leiba (Doru Bem) fiului său, Eli. Undeva, în background, moartea năprasnică este prezentă asemenea presiunii dintr-o oală ce stă să explodeze. Gheorghiță (Ciprian Chiricheș), argatul recalcitrant, vorbește despre „serbarea mare” (prazni- cul Învierii), însă o întâmpină cu prea puțină evlavie, frică și cutremur. Întrebarea pe care o lansează filmul lui Andrei Cohn (inspirat liber din nuvela „O făclie de Paște”, de I.L. Caragiale), prin discuțiile de la crâșmă pe teme precum „poșircă drăcească” vs. „sângele lui Hristos din Nazaret”, „stricarea legii” vs. „împlini- rea” ei, „cochetărie” vs. simplitate vestimentară etc.: Este cu adevărat posibilă „amestecarea” – prin unire
Săptămâna Mare (r. Andrei Cohn)
trupească, prin „mezalianță” – între „învățături”? Și încă: Unde anume este hotarul dintre „învățături”? Leiba, „om cu suflet de femeie”, este cel care stăruie zilnic, alături de soție (Nicoleta Lefter) și copil, pe care îi adoră, în ceea ce am numi închinăciune. Dar care e rostul ei?, îl întreabă, pragmatic, soția, Sura. Să fie numai „garantarea” sănătății? Ori, poate, a pros- perității materiale? Filmul lui Andrei Cohn vorbește – în subtext – despre Dumnezeu, despre „dreapta închinare”, despre capcanele – deloc puține – pe care le au de înfruntat cei asemenea lui Leiba, care se încăpățânează să-L cinstească pe „Cel care a făcut cerul și pământul”. Desigur, nu ni se expune o theorie, ci un orthopra- xis. Adică, punerea în practică a ceea ce credem. O altă întrebare zguduitoare pe care filmul o adresează este: De la cine se cade să cerem mai multă răbdare (și abandonare, precum Avraam cel din vechime, atunci când și-a jertfit unicul fiu), de la alții sau – întâi de toate – de la noi înșine? Săptămâna Mare este și un film despre urmările catastrofale pricinuite de autoîndreptățirea după principiul „ridică-te și ucide primul!”, despre, până la urmă, încremenirea provo- cată de groaza sădită în suflet de vorbe năprasnice, de amenințări, de felurite gesturi și fapte asupritoare. Săptămâna Mare este, pentru Andrei Cohn, ceea ce Malmkrog e pentru Cristi Puiu, După dealuri pentru Cristian Mungiu și Întregalde pentru Radu Muntean. Marea sa calitate este refuzul oricărei teze, oricărei „explicitări”. De aceea, va fi primit mai cu seamă de cei care au nu răspunsuri, ci întrebări, de cei care sunt în asentimentul lui O. Nimigean când a scris: „Hristos mărturisește și deșteaptă setea cea mai autentică din om. Epectaza. Nu trebuie să fii creștin ca să o simți. Ajunge doar să fii om”. Fără acest film de autor, necontaminat de „bunele intenții moraliza- toare” ale veacului acesta în fierbere, anul vechi care a fost (2024) ar fi fost – pentru cinemaul românesc, cel puțin – mult mai sărac.
Nr. 1 | 2025 23
Made with FlippingBook - PDF hosting