Când și cum te-ai decis să devii actriță? M-am decis în clasa X-a. Aveam o repetiție cu trupa de teatru și am ajuns puțin mai devreme. Eram singură în Casa de Cultură, pentru că teatrul din Botoșani nu era încă renovat în vremea aceea. Și, cum stăteam singură pe scenă, mi-a venit un gând: „Asta vreau să fac toată viața, să fiu pe scenă”. Așadar, făcuseși deja primii pași în profesie, ca membră a trupei de teatru a liceului tău? Da, dar nu a liceului meu, ci a altui liceu din Botoșani, o trupă numită „Atelierul de teatru”. Când ai început să activezi în cadrul acelei trupe? Tot în clasa a X-a. Bine, mai dădusem și în clasa a IX-a, la trupa de teatru a liceului unde eram (sunt două trupe în Botoșani), dar acolo nu intrasem. În clasa a X-a mi-a venit un gând: „Hai, totuși, să mai încerc o dată”. Deși sunt genul de om care, dacă nu îi iese ceva sau e respins de undeva, nu mai insistă. Dar pe partea asta mi-am zis să insist, nici nu știu de ce. Am insistat și am intrat. Și îmi plăcea în trupă, dar nu mă vedeam făcând asta în viitor. Nu mă consideram talentată sau lucruri de genul ăsta.
Ce au însemnat pentru tine cei patru ani petrecuți la UNATC București, unde ai absolvit Actoria în 2024? Au însemnat anii de maturitate. A fost o schimbare și pe plan personal, că am stat la cămin. Mi-am zis să nu stau în chirie, că vreau o viață de student, o viață autentică. Vin din Botoșani, care, real vorbind, e cât un sector din București. La început, am fost fără nimeni, doar cu prieteni noi, oameni noi, pe care abia îi cunoscusem. Cel mai greu cred că mi-a fost în trecerea dintre anul I și anul II, pentru că atunci, nu știu de ce, aveam impresia că nu evoluez, că nu făcusem nimic în primul an. Deși făcusem, doar că în capul meu așa era, că am stat pe loc. Apoi s-a dove- dit contrariul, doar că la începutul anului II aveam presiunea asta și trăgeam foarte mult de mine, încât, aproape de vacanța de Crăciun din anul II, ajunsesem să merg la spital în fiecare week-end. Asta fiindcă eram epuizată, că trăgeam de mine încontinuu. În rest, au fost și părți rele, și părți foarte bune, iar aici țin să zic de profii de la clasa mea, Alex Pavel și George Ivașcu. Deși Pavel ne era lector, și el ne era foarte apropiat și m-a ajutat foarte mult, mai ales când am construit licența, „8 femei”, cu el. Iar domnul profesor mi-a zis foarte multe lucruri pe care încă le mai am cu mine și pe care mi le zic singură uneori. În timpul facultății, ai jucat în mai multe spec- tacole de teatru și în câteva scurtmetraje, cum ar fi Noaptea de vineri a Milenei (2022), de Petra Torsan… Cred că primul meu scurtmetraj ( Blocada , r. Eusebio Treimii, 2021) a fost filmat în anul I, chiar în prima mea săptămână de facultate. A fost un fel de „Matrix” pentru mine. A venit regizorul și mi-a zis: „Uite, îmi dau licența, vrei să joci în scurtmetrajul meu?”. Și eram: „Eu nu știu ce-i aia cadru, ce-i aia clachetă. Nu știu nimic”. Și i-am spus asta în față, la repetiție: „Învață-mă, zi-mi când trebuie să încep, când să mă opresc, care-s pașii, ăsta-i REC, ăsta-i «Stop!» etc.”. Pentru că nu știam, abia știam să stau pe scenă și nici aia nu o stăpâneam foarte bine. Așa a fost prima mea experiență în lucrul cu camera. Dintre toate experiențele astea din școală, care ți-a oferit cele mai multe satisfacții? Nu pot să aleg doar una. Nu sunt multe, dar sunt câte trebuie, cinstit vorbind. Și din fiecare am învățat câte ceva, pentru că echipele sunt diferite, oamenii sunt diferiți și, cel mai important, am învățat că fiecare regizor e diferit, iar datoria mea e să mă mulez pe stilul fiecărui regizor cu care lucrez, pentru că fiecare are modul lui de explica. Asta mi se pare foarte important, să fiu foarte deschisă. Asta cred că am învățat cel mai mult, să fie deschisă și să asimilez cât mai repede ceea ce vrea să-mi transmită omul de lângă mine.
26
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting