timpuri, să fii atât de interesat de cinema. Acum, cu accesul la DVD-uri şi platforme de streaming, tinerii cred că pot vedea totul, dar nu e chiar aşa. Am citit şi părerile dumneavoastră despre schim- bările aduse în cinema de aşa-zisa „revoluţie digi- tală”. Spuneaţi că nu vă întristează trecerea de la cinemaul pe suport fotochimic la cinemaul digital, dar că nu puteţi suporta ideea că oamenii îşi pierd experienţa împărtășită a vizionării filmelor într-o sală de cinema. Da, e felul meu de a privi dilema digital versus ana- logic. Cred că marea problemă este receptarea, nu schimbările tehnice. Cred că noile instrumente digi- tale fac ca filmele, atât cele color, cât și cele alb-negru, să arate mai bine. Dar oamenii nu mai au plăcerea de a privi filmele pe un ecran mare, alături de alţii. Sunt pesimist în legătură cu revenirea în săli. Nu e numai o problemă privind cinematograful, poţi vedea acest fenomen şi în domeniul operei. În anii ’70, la New York existau aproximativ 70 de teatre muzicale, iar acum abia dacă mai sunt patru. Nu cred că teatrele şi cinematografele vor dispărea, dar vor fi mai puţine, iar aceasta este o problemă economică. Chiar credeţi că interesul în cinematografi- ile naţionale se diminuează? Putem da vina pe „globalizare”? Cred că da. Cele mai mari momente din istoria cine- matografului se află în spatele nostru. Lucrurile s-au schimbat, mai ales din cauza aspectelor naţionale. E cu totul diferit dacă trăieşti în Pakistan sau la New York. Haideţi să vorbim puţin despre festivaluri. Aţi observat că „festivalurile au devenit lumi închise în sine”. Au ajuns ele cumva prea mari? Există unele mai mari şi altele mai mici. Există unele prestigioase, precum Cannes şi Veneţia, dar putem observa că altele mai mici, precum Torino sau Pesaro, au început și ele să capete recunoaştere. Există unele superfestivaluri, precum Toronto sau Montréal, intere- sate să prezinte sute de filme fără presiunea premiilor. Toronto devine din ce în ce mai important. Văd oarece schimbări în acest proces. Cred că există festivaluri neinteresate de exclusivitate, precum Festivalul de la New York, care, în anii ’60, era un fel de Mecca a filmului de artă. Ca director de festival, ar trebui să faci alegeri, chiar dacă mai greşeşti. Dar trebuie să alegi. La Festivalul de la New York, vă asigur că lipsa unei competiţii nu reprezenta o problemă. Publicul său este format în principal din new-yorkezi, care nu merg la Cannes. Există o tradiţie a filmului de artă în New York, dar te adresezi unui public redus, care preferă să vadă filmele în versiune originală, cu subtitluri.
Prezentare la UNATC
Să pornim de la o întrebare bazată pe o recentă declaraţie pe care aţi făcut-o. Aţi afirmat: „Cultura cinematografică se schimbă, dar nu în bine”. Cum explicaţi acest lucru? Voi răspunde la întrebare comparând situaţia de azi cu aceea de la începuturile mele. Îmi aduc aminte că, atunci când eram la colegiu, la Boston, am citit în presă că la New York va avea loc o retrospectivă a operei lui Erich von Stroheim, unde aş fi putut să prind filmele pe care îmi dorisem mereu să le văd. Mi-am convins părinţii să mă lase să merg şi am fost fascinat nu numai de filme, ci şi de introducerea făcută de directorul festivalului. Am decis, atunci și acolo, că îmi voi petrece viața în cinematograf. Atunci am început să mă consacru cinematografului de artă; am văzut şi o retrospectivă a operei lui Fritz Lang, de exemplu. Acesta era un lucru obişnuit în acele
32
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting