JURNAL
Dorinţa discipolilor
Ș i în cinema… dorința spusă sau doar gândită a discipolilor este că totul începe cu ei! Că ei își propun fie un nou limbaj estetic, fie o abor- dare nouă a realității, fie o altă interpretare a visului. Nu a fost mereu așa. Poate doar cu Noul val francez, care nega vehement le cinéma de papa . Adică, un cinema învechit, demn de pus în vitri- nele unui magazin de antichități numit Cinemateca. Furioșii englezi (Anderson, Richardson, Reisz) l-au venerat pe bătrânul Grierson, cel cu Pescadoarele . Grupul Noului cinema german (Fassbinder, von Trotta, Herzog, Wenders) s-a dus glonț la criticul Lotte Eisner, să o întrebe ce să facă: cum să revitalizeze filmul german?! Iar ea le-a vorbit despre formula unui nou expresionism. Italienii și francezii au făcut școală vizionând fil- mele lui De Sica, Rossellini, Antonioni, Fellini. În fapt, nimeni nu a reinventat nimic. Totul este repetitiv. Nevoia de maestru a rămas o iluzie. Criticul și istoricul de film te duce cu gândul la un birou înțesat cu hârtii, unde un domn cu cotiere cercetează ceva inutil… Cum să le vorbești regizorilor români, tineri sau mai puțin tineri, premiați la mari festivaluri, despre filme uitate precum Sărutul și Un film cu o fată ferme- cătoare (Lucian Bratu, 1965 și 1967), Ultima noapte a copilăriei (Savel Știopul, 1968), Gioconda fără surâs (Malvina Urșianu, 1968), Canarul și viscolul (Manole Marcus, 1970) sau cele două filme ale lui Mircea Săucan , Meandre (1967) și 100 de lei (1973), care au stârnit vâlvă abia după 1990? Generația noului cinema românesc, formulă inven- tată de criticul Alex. Leo Șerban, care, discret, indica faptul că se începe de la zero, și-a asumat, totuși, câțiva posibili maeștri: Lucian Pintilie, Alexandru Tatos,
Mircea Daneliuc. Nimic despre mulți din generația ’70, nimic despre Mircea Veroiu, Dan Pița, Dinu Tănase, Iosif Demian, Radu Gabrea, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu, Ada Pistiner. Doar Radu Jude îi aduce un omagiu lui Lucian Bratu, citând fragmente din Angela merge mai departe , iar citatele intră în structura dramaturgică a filmului Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii . Un act cul- tural, evident. Tocmai de aceea am fost surprins când același autor a ironizat creația lui Leni Riefenstahl, Triumful voinței , film de propagandă, evident, dar… o capodoperă formală. Leni nu a fost iertată și nu a primit decât foarte târziu recunoașterea internați- onală, când avea 100 de ani, pentru documentarul Impresii sub apă . Privind câteva filme ale anilor ’60, mi-am dat seama de surprinzătorul limbaj estetic care venea în total dezacord cu substanța dramaturgică impusă și controlată de sistem. Scene tulburătoare filmate de Ion Anton în Ultima noapte …, a lui Savel Știopul, încadraturi ce aveau pecetea Eclipsei antonioniene, Irina Gărdescu cu alură de star internațional sau Liviu Tudan, cântăreț-actor, un prototip de tânăr neliniștit precum Dan Nuțu. Sau arhitectura decupajului regizoral de la Gioconda fără surâs . Sau spațiul alienant din Canarul şi viscolul . Sau cinemaul parcă rupt din Noul val francez din cele două filme existențialiste semnate de Săucan. Când vezi performanța Silviei Popovici din Gioconda… , meandrele și frământarea ei interioară în relația cu Caius (Ion Marinescu), este limpede că statutul ei de ingineră chimistă nu are nicio legătură cu personajul. Combinatul chimic este aproape un decor, luminat ireal noapte de noapte. Mișcările de aparat, travellingurile lungi sau cadrele statice la fel de lungi dau o atmosferă apăsătoare, distonantă cu replicile din acest film. Nu se poate să nu observi, la filmele citate, efortul cineaștilor de a eluda scenariile tematice, de a trimite creația lor măcar în zona estetică și formală a lim- bajului cinematografic. Și nu exagerez dacă afirm că multe din creațiile ultimilor ani nu se ridică la această valoare. Chiar dacă astăzi vehiculăm antilimbajul sau filmarea cu telefonul sau ne aducem aminte de Dogma lui Trier (care nu a fost altceva decât o cosmetizare a esteticii neorealiste din Hoți de biciclete , Roma, oraș deschis și, mai ales, Pământul se cutremură ), nu putem să nu ne amintim de acești creatori rămași fără discipoli.
Laurenţiu Damian
Silvia Popovici în Gioconda fără surâs (r. Malvina Urșianu)
4
Nr. 1 | 2025
Made with FlippingBook - PDF hosting