FESTIVALURI
Selecția 2025 a inclus şi pelicula Il Tempo che ci vuole. Atât cât trebuie este o mărturie cinematografică curajoasă, făcută de regizoarea Francesca Comencini. Ajunsă la vârsta de 63 de ani, cineasta italiană îndrăzneşte să privească înapoi, la propria viață alături de tatăl ei, şi să îi mulțumească astfel public, cinematografic, pentru că i-a fost alături atât cât a trebuit. De ce este acesta un demers autobiogra- fic îndrăzneț? Pentru că autoarea, scriind povestea legăturii cu tatăl ei, cunoscutul regizor de film Luigi Comencini, nu evită să includă, în fluxul amintirii, şi anii ei de tinerețe, pierduți în iluziile drogurilor. Rememorarea începe din anii ’60, când, fiind copilă (Anna Mangiocavallo), se pier- dea şi se juca pe platourile de filmare ale comediilor regizate de tatăl ei (Fabrizio Gifuni), iubitorul părinte ce-i spunea poveşti la culcare, creând un univers al imaginarului în jurul fetiței. Perspectiva este exclusiv personală, iar Francesca Comencini a decupat cu grijă din trecutul ei doar relația cu tatăl, ceilalți copii ai fami- liei şi mama neapărând în flashbackuri. Evocarea trecutului comun are numeroase momente emoționante, se simte încărcarea afectivă a regizoarei în acest Bildungsfilm . Însă la final, când tatăl se desprinde din zborul lor împreună şi dispare, plutind
tinerei femei care, prin iubirea ei pentru un străin, încalcă regulile comunității închise ce îşi trăieşte sărăcia cu demnitate. „Tu ai cumpărat un disc cu muzică, când eu număr cartofii puşi în farfuria copiilor”, îi reproşează soția, vârstnicului învățător, care îi răspunde că şi muzica e hrană, dar pentru suflet. Cu regulile sale ancestrale, comunitatea supraviețuiește prin munca neîntreruptă, mai ales a femeilor, aşa cum vedem în această descriere minuțioasă a vieții din gospodăria învățătorului, patri- arhul care nu participă la corvezile zilnice, fiind singurul ce are momentele sale de elevație spirituală. Perspectiva regizoarei nu este violent feministă, reprezentând demersul unei creatoare atente la descrie- rea cu minuțiozitate, în toate aspectele ei, a acelei părți a realității, anume universul feminin, pe care alți creatori l-au ignorat. Reconstituirea acestui univers rural post- belic este făcută cu interes antropologic şi astfel filmată încât să transmită publicu- lui empatia regizoarei pentru personajele sale feminine, destinate, până la moarte, să muncească şi să aducă pe lume copii. Femei care trăiesc aşa cum au trăit şi ante- cesoarele lor, fără niciun gând de revoltă. Dar „mireasa muntelui” va rupe lanțul la finalul filmului, evadând spre un alt ori- zont, lumea oraşului.
chagallian în infinitul cerului, impresia generală lăsată de film este că investiția personală în această poveste a fost prea mare, iar distanțarea autoarei față de istoria ei de viață s-a dovedit insuficientă pentru a permite narațiunii cinematografice să ardă la foc mare. Sulla terra leggeri este un debut, pentru Sara Fgaier, dar unul ambițios, fiindcă regizoarea-coscenaristă a avut curajul să intre în apele tulburi ale memoriei şi să-i propună spectatorului o reflecție despre identitatea umană. În Imponderabili , un profesor de etnomuzicologie trecut de 65 de ani (Andrea Renzi) se luptă cu amnezia neaşteptată ce l-a lovit. Fiica lui (Sara Serraiocco), pe care nu o recunoaşte, îi pune în față un jurnal al său, vechi de 40 de ani, şi atunci el încearcă cu disperare să reconstituie momentul primei lui iubiri, noaptea de pasiune petrecută pe o plajă şi ulterioara căutare a iubitei sale tunisi- ene (Amira Chebli). Scufundarea în apele învolburate ale trecutului ce refuză să se structureze este redată printr-o amețitoare succesiune de flashbackuri, ce îmbină scurt- circuitul amintirii cu metaforele vizuale menite a sugera teritoriile necunoscute ale memoriei. Şi, dacă nu mai avem amintiri, cine suntem?, ne-am putea întreba la sfâr- şitul acestui film ce are ambiția de a aborda
Martina Scrinzi și Giuseppe De Domenico în Vermiglio (r. Maura Delpero)
Nr. 1 | 2025 59
Made with FlippingBook - PDF hosting