Își mai amintește cineva de filmul Moartea căprioa- rei (1969), ecranizare după poemul lui Nicolae Labiș, și de regizorul Cristu Polucsis? La Festivalul inter- național de la Teheran trebuia să primească marele trofeu, Delfinul de Aur. L-a luat pe cel de argint, iar împărăteasa Farah, amfitrioana festivalului, a spus că legea nu permite sacrificarea animalelor și de aceea nu a putut onora acest film cu marele premiu. Nu e nicio urmă de nostalgie în ceea ce spun acum. Și Un film cu o fată fermecătoare a fost redesco- perit acum. Film cenzurat la vremea lui (cu un sce- nariu extrem de incitant semnat de Radu Cosașu), este privit astăzi ca o tentativă postmodernă atât în limbajul filmic, cât și în cel gestual și al dialogului. Eroina filmului, Ruxi (interpretată de Margareta Pâslaru), rămâne un prototip valabil de adolescentă (incertitudini, superficialitate, candoare, mici drame sentimentale etc.). Iată cum, în epoca aceea clasică (vechiul cinema), apar personaje de o modernitate indiscutabilă în vreme ce azi, de multe ori, personajele sunt mai degrabă semne dramaturgice într-un discurs preponderent de autor. Poate doar personaje de tipul Otilia ( 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile ), Angela ( Nu aștepta prea mult… ) sau Magda ( Marocco ) infirmă regula. Cinemaul, ca un veritabil alergător de cursă lungă, a rezistat chiar și atunci când i se cânta sfârșitul. De pildă, apariția sonorului, când Chaplin însuși a spus: „Cinematograful a murit!”. Nu, n-a murit. S-au sinucis câţiva actori cu voci pițigăiate care contrastau cu înfățișarea lor. Apoi a apărut televiziunea… „Or să fie sălile de cinema goale!”. Ei bine, nu au fost! Acum ne uităm îngrijo- rați la inteligența artificială. Discipolii nu mai au de mult maeștri. Ei sunt cuceriți acum de tehnologie. Va reuși oare această inteligență să fie mai puternică decât autenticitatea gestului uman? Sau să prezinte cu aceeași încărcătură emoțională chipul unui actor filmat în gros-plan? M-am gândit adesea că uitarea unor cineaști de către cei tineri ar putea să aibă drept cauză teama de a nu fi considerați epigoni. Deși, în postmodernismul cinematografic (ca și în literatură), citatul cultural face parte din structură, fie ea filmică, fie literară. „Estetica cinematografică e ca moda! Revine…”, spunea cineva. Consecvența în stilistica și poetica filmică va caracteriza mereu un mare autor de film. Chiar dacă Fellini a pornit de la neorealism și a sfârșit în convenție teatral-cinematografică ( Casanova , E la nave va ). Și nu este singurul caz. La fel s-a întâmplat cu Visconti: după neorealismul pur din La Terra trema , contele Visconti a ecranizat marea literatură ( Nopți albe, Ghepardul, Străinul, Moarte la Veneția, Inocentul ). În cinemaul românesc actual, de multe ori, a contat ce spui și nu cum spui (mă refer stilistic!). Poate și de
aceea observaționalul și autenticitatea au fost salutate de critica internațională și au fost premiate creațiile unor cineaști (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Florin Șerban, Emanuel Pârvu). Dar există și stiliști în cinemaul românesc: Adina Pintilie, cu al său Touch Ne Not , sau tentativa lui Cristi Puiu din Malmkrog . Dar oare își mai amintește cineva de Bogdan Dumitrescu, cu cele două filme ale sale, Unde la soare e frig și Acolo unde ochii dor ( Thalassa, Thalassa! ), adevărate eseuri filmice cu o imagine ce ne amin- tește de Sergiu Huzum și de Lucian Pintilie, cu filmul Duminică la ora 6 ? Mai sunt de actualitate și spre studiu marii regizori din documentar și animație, pornind de la Mirel Ilieșu sau Ion Popescu Gopo, apoi generaţia ’60 – Paula și Doru Segal, Alexandru Boiangiu, Titus Mesaroș, Virgil Calotescu, Slavomir Popovici, generația ’70 – Ada Pistiner, Felicia Cernăianu, Nicolae Cabel, Constantin Vaeni (pentru filmele lui documentare), și generația ’80, adică Ovidiu Bose Paștina, Tereza Barta, Sabina Pop, Copel Moscu, Ioana Holban, Mircea Bunescu, Adrian Sârbu… Să ne amintim mai ales astăzi, când documentarul observațional a devenit, ca durată, lungmetraj, în timp ce școala de film docu- mentar Sahia a cultivat esența , surprinzând realitatea în scurtmetraje care, deși sunt astăzi istorie, rămân opere remarcabile! Gramatica dramaturgiei pentru scurtmetraj este aproape uitată (eseul, poemul cine- matografic, parabola), iar filmele de astăzi prezintă mai mult probleme și cazuri decât estetici. E bine să ne uităm din când în când la eseul Gara (Gabriel Barta), la instalația dans-pictură și concept filozofic În marea trecere (Mirel Ilieșu), la poemul vizual Iar ca sentiment un cristal (Ovidiu Bose Paștina). Vorbeam de discipoli și de dorința lor ascunsă. Când un maestru va vorbi dintr-un butoi, precum Diogene, atunci nu se va mai naște niciun discipol!
Moartea căprioarei (r. Cristu Polucsis)
Nr. 1 | 2025 5
Made with FlippingBook - PDF hosting