epurare similară, realizând O lume fără cer , din materialele de la Lupeni ’29 (1962) și Golgota (1965). Deși filmele cu actori „fugiți” rulau bine-mersi în rețea, cele cu Lica Gheorghiu, care trăia în România, erau oprite de la difuzare! Consecvent pe latura istorică, Bratu se îndreaptă către un film despre Nicolae Bălcescu (care peste ani va eșua în stadiul unei nerealizate coproducții româno-ita- liene, Bărbații de la ’48 ), dar este deturnat de către Paul Cornea spre preluarea unei producții care intrase în impas, Sărutul de dimineață , ecranizare de Alecu Ivan Ghilia a propriului roman „Ieșirea din Apocalips”. Regizorul Aurel Miheles avusese fantezia de a utiliza în acest film rustic o distribuție cu neprofesioniști, încredințându-i rolul principal scriitorului D.R. Popescu. Intenția nefuncționând, s-a apelat la Bratu ca la o soluție de sal- vare, iar el l-a solicitat din nou pe Emanoil Petruț pentru personajul șoferului Petre, bărbatul aparent dur, care s-a înamorat de o femeie din sat, Saveta, interpretată de Graziela Albini. Deși războiul se terminase de ceva timp, ea este inabordabilă, invo- când așteptarea soțului și grija față de o soacră cu mințile duse (halucinația de a-și vedea fiul e printre puținele momente de reținut). În fapt, Saveta ascunde un secret atroce: violată de un hitlerist, soțul îi fusese ucis când a venit s-o răzbune. Citadin pur- sânge, Bratu nu reușește să dea în Sărutul (titlul de difuzare) expresie unei lumi cu adevărat vii, iar Emanoil Petruț convinge prea puțin în rolul brutei aflate în chinurile dragostei, ieșind astfel din opțiunile regi- zorului pentru viitoare colaborări. Eșecul acestui film, coroborat cu plecarea lui Paul Cornea de la conducerea Studioului, a faci- litat „partidei naționale” Popovici-Drăgan- Nicolaescu marginalizarea absolvenților VGIK, printre care și nu prea combativul Lucian Bratu. Așa încât, în loc să devină după Tudor un „cineast oficial”, a intrat din 1965 într-o poziție de outsider, mergând de la o căutare artistică la alta, fapt care, până la un moment, s-a arătat benefic, toate cele cinci filme realizate între 1967 și 1982 fiind pe de o parte valoroase, iar pe de alta net diferite între ele. În numărul 6/1966 al revistei „Cinema”, Lucian Bratu anunța un film care „urmează să fie realizat pe viu. Nu că aş ţine neapărat
Paul Anghel, o satiră la adresa cultului personalității, care a fost scoasă din pro- ducție după zece zile de turnare, materi- alele rămase găsindu-se acum în colecția Arhivei Naționale de Filme. O palidă consolare este pentru regizor debutul cu scurtmetrajul documentar În iureș de joc (1958), dar, beneficiind de simpatia direc- torului studioului, profesorul Paul Cornea, i se aprobă ecranizarea unui roman de spi- onaj în vreme de război, „La miezul nopții va cădea o stea”, de Theodor Constantin, sub titlul Secretul cifrului (1960). Ambiția tânărului regizor și vanitatea scriitorului de succes vor fi armonizate solomonic de către managerul-filolog, prin cooptarea scenaristului Dumitru Carabăț. Râvnitul rotor al mașinii de cifrat folosită de o unitate a armatei române, încartiruită pe frontul de vest la castelul Komaromi (în zona Oradei), este miza întregii acțiuni, care pune pe tapet personajele-standard ale suspectului inocent (Stamate Popescu), trădătorului vitregit de natură (Mihai Mereuță) și agentei femme fatale în slujba nemților (Angela Chiuaru), într-un melanj peste care tronează figura căpitanului Ulea, interpretat de cel care devine actorul-fe- tiș al primelor trei filme ale lui Lucian Bratu: Emanoil Petruț. Este și rolul ce i se potrivește cel mai bine, al omului dintr-o bucată – nici erou, nici sentimental – care acționează rațional în împrejurări critice. Altminteri remarcabil, volumul auto- biografic „Cu mine în rolul principal”, finalizat de Lucian Bratu în 1995 și apărut postum în 2009 la Editura Antet, nu oferă detalii asupra circumstanțelor în care tânărului regizor i se încredințează în 1961 un film de o mare complexitate și răspundere ideologică, Tudor , după sce- nariul Primăvară timpurie , de Mihnea Gheorghiu și J.M. Jejelenko, contractat de Studio încă din 1956, dar rămas în ser- tare, pe fundalul slăbirii din îmbrățișarea fraternă sovietică (ceea ce a dus la ieșirea din schema scenaristică a consilierului moscovit). Este filmul-far a ceea ce se va numi, uneori cu fior patriotic, alteori cu flegmatism de cetățeni ai lumii, „Epopeea cinematografică națională”. Data ei de naș- tere este 15 noiembrie 1963, când a avut loc la Sala Palatului premiera celei dintâi superproducții din istoria cinematogra- fului românesc, rodul colaborării dintre
regizorul care a deprins la VGIK lecția filmului de „amplă respirație” și operato- rul Costache Ciubotaru care, pe băncile aceluiași institut, s-a familiarizat cu arta iluminării portretistice, în linie eisenstei- niană. Fără apetență (dar poate și fără undă verde) pentru culisele politicii internați- onale ale vremii lui Tudor Vladimirescu, Bratu îl detașează pe erou din complica- tul joc care l-a prins la mijloc între ruși, turci și greci, reținând preponderent latura de răsculat împotriva boierimii, opțiune lesne de înțeles la ora realizării filmului. Dominat de ideea plastică și de consultarea iconografiei timpului, cineastul abuzează de peruci și postișe, în primul rând în cazul actorului principal, Emanoil Petruț, care pare mai curând desprins dintr-un ree- nactment istoric din anii ’70 (perioadă în care Bratu va regiza și „spectacole de masă”). El face eforturi de a fi la înălțimea companiei actoricești redutabile (George Vraca, Alexandru Giugaru) și de a face
credibilă povestea de dragoste în care par- tenera lui (interpreta boieroaicei Aristița) e o neprofesionistă, Lica Gheorghiu, fiica lui Dej. La mijlocul anilor ’80, Bratu va achiesa la realizarea unei versiuni scurtate, cu eliminarea fostei beizadele devenită indezirabilă pentru familia Ceaușescu; în 1981, Mircea Drăgan executase o Portretul actorului Gaby Dănciulescu, pictat de Lucian Bratu (reproducere apărută în „Flacăra”, nr. 28/1948)
Nr. 1 | 2025 71
Made with FlippingBook - PDF hosting