EVOCĂRI
Lucian Bratu, în stânga, la filmările pentru Angela merge mai departe
măsură pentru aprobarea scenariului Șapte frați sărută mâna mamei (după o povestire umoristică quasi-omonimă de Mircea Palaghiu) și lovindu-se de repetate refuzuri (printre altele și fiindcă toți frații se numeau Ion, lucru în care s-a văzut o aluzie la cei doi frați Nicolae Ceaușescu), intră în derută după Tezele de la Mangalia și acceptă un scenariu al lui Simion Gall și Radu Gurău, Acordați circumstanțe ate- nuante? . Rezultatul a fost un film plat, cu premiera în 1984, ironizat de unii ca fiind o gonflare a scurtmetrajelor utilitare pe care le-a realizat Lucian Bratu (în urma Decretului 1081/1970, el nu mai era angajat cu carte de muncă la Buftea și, de aceea, a fost necesar să facă și filme-comandă). Măruntul proces de conștiință al ingine- rului în sectorul căruia s-a petrecut un accident mortal (intoxicare cu gaze) este redat și mai benign de către Gheorghe Dănilă, bizară distribuire a unui actor de teatru specializat în roluri comice. Totuși,
Elena Saulea găsește o calitate, „vioiciunea secvențială făcând posibil interesul pentru întâmplare” (volumul „Cinci regizori, cinci voci distincte”, 2010). Ceva mai ambițios promitea să fie Orele unsprezece (1988), pe scenariul lui Platon Pardău, care avea în centru căința unui bătrân activist pentru minciunile pe care și-a clădit viața. Sub directivele inventivului Mihai Dulea, vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, filmul a fost desfigurat, rezultând o apoasă relație de tip Romeo și Julieta (Mihai Cafrița și Valeria Sitaru), vegheată de părinți: un director workaholic (Virgil Andriescu) și acel activist cu colții acum tociți (George Negoescu). Tot în 1988, Lucian Bratu aștepta publicarea cărții sale „Drumul spre artă al cineamatorului” (sinteză a îndelunga- telor lui activități cu cinecluburile, dusă alături de Andrei Blaier), care fusese depusă la Editura Meridiane încă din 1985. Doar schimbarea de regim politic
a făcut posibilă apariția acestui util volum (inexplicabil amânat la tipar) în 1990, an în care Lucian Bratu a preluat o clasă de regie la Academia de Teatru și Film, după ce mult timp fusese unul dintre medita- torii cei mai căutați de către candidații pentru examenul la IATC. În 1991 este numit director adjunct la Studioul Profilm, condus de Dinu Tănase, dar după pleca- rea acestuia din funcție în 1994, nu va mai fi păstrat nici el decât pentru scurtă vreme. Episodul acordării unei distincții secundare la „Centenarul cinematografiei românești” adâncește marasmul sufletesc al cineastului, care rămâne dezarmat în fața unei cumplite boli, intrând în lumea umbrelor la 9 mai 1998. Sau poate doar a penumbrelor, căci după un sfert de veac creația lui Lucian Bratu revine în discuția cinefilă – fie chiar și ca efect al unei re ideologizări –, iar filmele lui sunt privite cu ochi mai proaspeți, în lumina rece a timpului care a trecut.
Nr. 1 | 2025 75
Made with FlippingBook - PDF hosting