internațională datorită romanului „Il Giardino dei Finzi-Contini” („Grădinile Finzi-Contini”), ecranizat de Vittorio De Sica în 1970 și distins cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin și Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, prietenia a continuat… … Timp de cinci ani, a fost profesorul nostru la secția de filmologie de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Îl desemnasem „ il nostro caro maestro ”, iar el mă numea „audientul principal”, pentru că nu ratam niciun curs al său. În peisajul nu foarte bogat al criticii noastre cinematografice, depășea întot- deauna teritoriul acesteia, aducând în dis- cuție probleme de istorie și estetică, impu- nând studiul teoriilor de film. Tradusese încă din 1965 masiva „Storia delle teo- riche del film”, a lui Guido Aristarco (v. „Cinematografia ca artă. Istoria teoriilor filmului”, Ed. Meridiane). O carte și astăzi de mare folos pentru înțelegerea celei de-a șaptea arte, „dovedind o informație exactă și completă”, autorul impunându-se „prin- tr-o remarcabilă intuiție analitică, punctată de numeroase referiri asociative, ca și prin- tr-o egală capacitate de portretizare critică a autorilor examinați sau de caracterizare generală a unui curent a unei școli, a unei perioade”. Aceste cuvinte ale lui Florian Potra rămân valabile și azi, în pofida fap- tului că harta cinematografică a lumii s-a îmbogățit uluitor între timp. Italia a avut într-adevăr o școală a teoriilor cinematografice, reprezentată de publicațiile de specialitate, precum „Si gira”, „Cinema”, „Bianco e Nero”, „Cinema Nuovo”, în care s-au dezbătut cu fervoare problemele creației cinemato- grafice a timpului. Trebuie spus că, după cel de-al doilea război mondial, reacția antifascistă la trecutul regimului musso- linian a favorizat apariția și manifestarea unei gândiri de stânga, alimentată mai cu seamă de scrierile lui Antonio Gramsci, fondator în 1921 al Partidului Comunist Italian și care și-a aflat sfârșitul în temni- țele Ducelui. Probabil că destinul tragic al personajului și eșafodajul teoretic al unei „ filosofia della praxis ”, în care erau inserate probleme precum „intelectualii și cultura”, au determinat noile generații în aborda- rea cvasiunanimă a „stângii” ( la sinistra ). Deși provenea dintr-o familie burgheză,
mi l-a acordat în anii ’70, își exprima spe- ranța că „salutar pentru cinematograf ar fi ca realizatorii să atingă tensiunea morală, spirituală, a literaturii. (…) Cineaștii luptă pentru acreditarea filmului ca artă autonomă, deși există și astăzi părerea că filmul nu poate exprima ceea ce exprimă literatura, cu toată ambiția entuziastă a lui Eisenstein care afirma că posibilitățile filmului sunt nelimitate”. Poate de aceea se încăpățâna să considere, ca și Arnold Hauser („Istoria socială a artei”), că lite- ratura și arta secolului XX vor sta „sub semnul filmului”. Timpul i-a dat dreptate, multe capo- dopere cinematografice apărute în ultima jumătate de secol influențând tot mai puternic artele surori și, în primul rând, orgolioasa literatură a lumii. „În cinema- tograf avem eterna problemă a autorului”, susținea criticul și credem că avea perfectă dreptate în privința autorității creatoare a realizatorului de film. Destinul celei de-a șaptea arte a fost marcat, de altfel, tocmai de prezența personalităților artis- tice complexe în procesul elaborării operei cinematografice. Era un erudit elegant, venind la curs întotdeauna cu un sacou bleumarin impe- cabil și pantaloni gri-fer, la care purta cămașă albă și cravată asortată. Mergea pe culoarele facultății cu pasul său de „sabreur”, fost campion la scrimă și căpi- tan al echipei naționale. Când intra în sala de curs, își consulta ceasul de buzunar, cu capace de aur și un lanț din același metal prețios. Ținea foarte mult la acest acceso- riu, care-i fusese dăruit de părintele său mult iubit în 1939, la împlinirea vârstei de 14 ani, împreună cu o călătorie la Paris. În toamna acelui an începea cel de-al doilea război mondial, iar vacanța de vară a acestui adolescent cu adevărat european s-a vărsat în delta unui război ce avea să cuprindă treptat continentul și lumea întreagă. Giambattista Vico avusese drep- tate: drumul omenirii e presărat nu doar cu flori, ci și cu răni dureroase… P.S. Cei care și-l amintesc, totuși, din prestațiile sale la TVR și vor să-l revadă, o pot face proiectând filmul lui Dan Pița Noiembrie, ultimul bal (1989), după Mihail Sadoveanu („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”) și în care Florian Potra apare în rolul generalului Argintar…
Florian Potra a suportat influența noului curent politic ce a marcat peninsula itali- ană, preluând mai cu seamă fundamentele hegeliene ale orientării „eurocentrismului” ce avea să conducă – la mijlocul anilor ’60 – la condamnarea hegemoniei moscovite și la căutarea inserării în spiritul european a mișcărilor politice de stânga. Am avut nenumărate discuții despre testamentul politic al lui Palmiro Togliatti („Il Memoriale di Yalta”) ori despre „euro- comunismul” lui Enrico Berlinguer (acest sard din Sassari pe care el îl numea în glumă „ il sardo muto ”, făcând un joc de cuvinte între „ il surdo-muto ” (sur- do-mutul) și „ il sardo muto ” (mutul din Sardinia)… Dar și despre favoritul său post-renascentist, Giambattista Vico, cu ale sale „ corsi e ricorsi storici ”, acele maree ale istoriei ce au marcat periodic evoluția și declinul umanității… Cărțile sale de critică și estetică cinema- tografică („Experiență și speranță” – 1968, „O voce din off” – 1973, „Voci și vocații cinematografice” – 1975, „Profesiune: filmul” – 1979) mărturisesc acest atașa- ment intelectual față de istorie, de meca- nismele ei tainice, care au influențat nu o dată artele, inclusiv pe cea mai recentă, cinematograful. Într-un interviu pe care
Nr. 1 | 2025 77
Made with FlippingBook - PDF hosting