review
Un omagiu este ceea ce face Brian de Palma în „Body Double” (1984), pastișând două filme regizate de Alfred Hitchcock, „Vertigo” (1958) și „Rear Window” (1954); sau ceea ce face Gus Van Sant în „Psycho” (1988), refăcând filmul omonim regizat de Hitchcock în 1960 cadru cu cadru, ajungând în mod paradoxal la rezultate diferite. Un omagiu presupune pastișări sau trimiteri/ referințe stilistice aduse originalului. Victor Iliu lucrează cu imaginea expresionistă a lui Ovidiu Gologan; alege un montaj de continuitate pentru a-și însăila povestea și pentru a obține tensiune; ba mai mult, Iliu explorează la maxim, din punct de vedere dramaturgic, momentele esențiale ale filmului său (dansul lui Lică cu Ana, prima confruntare directă între Lică și Ghiță și multe altele). Marian Crișan lucrează atât de plat, atât din punct de vedere dramaturgic, cât și stilistic, încât este foarte greu să identifici elementele unui omagiu adus filmului din 1955. Luat în sine, fără a ține cont de sursa literară care stă la baza lui sau de adaptarea cinematografică din 1955, filmului lui Crișan nu stă în picioare în primul rând din punct de vedere narativ. Bucăți întregi din narațiune sunt aproape de neînțeles pentru un spectator care nu a citit nuvela sau nu a văzut filmul lui Victor Iliu. De exemplu, pentru cine lucrează Zoli (Zsolt Bogdán), Lică în nuvelă? Este el un reprezentant al mafiei pădurilor (prin asta înțelegând indivizi sau organizații care taie ilegal pădurile) sau este un întreprinzător legitim, care dorește să descurajeze alți indivizi sau organizații care doresc să fure lemne de pe proprietățile pe care le are în grijă? Altfel, de ce i-ar cere lui Lucian (András Hatházi), Ghiță din nuvelă, să îi raporteze cine, cu ce tip de copaci, trece pe acolo? Apoi, întreg segmentul procesului este de neînțeles. Cine cu cine se judecă? Care sunt capetele de acuzare? De ce pune Zoli la cale accidentul în care moare doamna cu bancnota îndoită sau ruptă? Lică ataca trăsura doamnei venită pentru câteva ore la hanul lui Ghiță, pentru a-i fura banii. Dar a înscena un accident de mașină unei persoane care pare să nu aibă nicio legătură cu narațiunea este cu totul altceva. Alegerile dramaturgice ale lui Crișan nu par a fi fundamentate în unele cazuri, iar în altele nu par a fi conștiente de implicațiile pe care le nasc (la urma urmei, de ce este personajul negativ de etnie maghiară?). Apoi, preferința lui Crișan pentru o narațiune dedramatizată a putut fi remarcată în filmele sale precedente, „Morgen” (2010) și „Rocker” (2013). Însa în cazul celui de-al treilea său film, dedramatizarea se transformă într-o diluare a narațiunii dusă până la o evaporare a acesteia. Lăsând la o parte dialogurile fie tautologice, fie redundante, motivațiile personajelor sunt, în cel mai bun caz, schematice. Crima pe care Lucian o comite, omorându-l pe Zoli, care i-a sedus soția, nu este anunțată de nimic din comportamentul personajului. Mulți dintre noi am simțit gelozie, puțini dintre noi am și înfipt cuțitul în cineva din cauza asta. Caracterul taciturn al lui Lucian, îmbufnările și mormăielile sale nu sunt suficiente pentru a justifica violența gestului său din final. În plus, în nuvelă, înfruntarea dintre cei doi bărbați este de fapt o luptă
pentru putere. Lică nu îi fură hangiului banii și proprietatea, adică soția, ci demnitatea, scopul lui final fiind acela de a face din Ghiță supusul său. Marian Crișan pare să reducă întreaga construcție a lui Slavici la o luptă între cocoși. Mai mult, trece foarte repede peste momentele pe care Iliu le exploatează în profunzime cu scopul de a acumula tensiunea necesară pentru a justifica crima din final. În „Orizont”, prima confruntare dintre Lică și Ghiță este o banală mârâială între Lucian și Zoli; furișarea lui Lică din han pentru a-l prăda pe arendaș este o banală zărire a lui Zoli, care pleacă din pensiune în toiul nopții. Nici momentul seducerii Anei, Andra în filmul lui Crișan, jucată de Rodica Lazăr cu un accent ardelenesc absolut ridicol, nu este fructificat. Acolo unde Iliu montează un cadru cu privirile pofticioase ale porcarilor lui Lică, urmat de un cadru cu mâinile lui Lică pe mijlocul Anei, urmat de prim- planuri cu Ana și Lică privindu-se cu plăcere în timpul dansului, urmate de privirea furioasă a lui Ghiță din bucătărie, Crișan montează prim- planuri și planuri medii cu Andra și Zoli dansând, pe care le alternează cu privirea semi-mirată a lui Lucian de după bar. Dedramatizarea excesivă, dialogurile redundante, firavele motivații ale personajelor și refuzul de exploatare a momentelor centrale ale intrigii fac imposibilă acumularea tensiunii în ceea ce Crișan numește un thriller ardelenesc (o formulă nefericită, care face apel la stereotipiile legate de „încetineala” ardelenească, cu scopul de a justifica lentoarea cu care s-ar presupune că se acumulează tensiunea în acest film). Însă cea mai neplăcută surpriză e la nivel stilistic. De cele mai multe ori, cadrul e mort. Actorii par așezați la întâmplare și, spre deosebire de filmele sale precedente, foarte rar se poate zări o încercare de coordonare a acestora în cadru. Spațiul din afara cadrului nu există; există doar locația, pe care camera o filmează (o performanță, având în vedere că acțiunea filmului are loc într-o pensiune, care ar trebuie să palpite de viață în afara cadrului). Mișcările de cameră sunt inconsecvente (semn că nici imaginea lui Oleg Mutu nu poate face minuni dacă nu există un regizor care să o modeleze în beneficiul filmului), cu trav-uri la îndemână și o cameră care spionează fie de la depărtare, fie din apropiere, fără însă un concept foarte clar în spate pentru momentele în care aceste alegeri să fie folosite. Însă cel mai mare neajuns este dispariția fluidității și organicității, a ritmului natural, intern, al vieții, pe care-l remarcam în filmele sale anterioare. Spațiile largi, aflate dincolo de granițele orașelor de provincie care abundă în celelalte filme ale sale se mai întrevăd doar în cadrele splendide cu munții Apuseni din debutul filmului, însă sunt separate de diegeză. Din păcate, cinemaul observațional contemplativ al lui Marian Crișan dispare în „Orizont”. 1. Citat dintr-un interviu acordat Ralucăi Bugnar, Interviu cu Marian Crișan, regizorul thriller-ului ardelenesc „Orizont”, <http://www.cinemarx. ro/stiri-cinema/interviu-cu-marian-crisan-regizorul-thrillerului- ardelenesc-orizont/>, 3 februarie 2016, accesat pe 9 mai 2016
11
Made with FlippingBook Ebook Creator