review
Taxi
voi detalia în altă parte a notelor). Elementele metacinematografice din „Taxi” sunt legate de aspectul acesta. Pentru un anume mod de a face film – și mă refer aici la discuția despre cenzură. Regulile cenzurii cinematografice iraniene sunt enunțate / amintite în cadrul unui film care le încalcă pe toate. E relevant în sensul ăsta faptul că cea care vorbește despre regulile respective e fetița, adică o reprezentantă a unei posibile noi generații de cineaști (fetița e mai mereu cu camera foto în mână, își exprimă dorința de a face film ș.a.m.d.). Fetița capătă astfel rolul unei moștenitoare și a unei mesagere a acestei abordări care merge contra curentului, contra cenzurii - a noii speranțe. Faptul că ideea asta e exprimată prin cel mai simplu mod (un copil) poate fi considerat un clișeu, dar chiar și dacă e un clișeu, e unul nederanjant – pe de o parte tocmai prin simplitatea sa asumată, pe de altă parte pentru că funcționează la fel ca tot restul lucrurilor construite din acest film: convenție anunțată ca atare, mijloc la care recurgi pentru exprimarea unei idei etc. „Taxi” nu e și nu vrea să fie un film șlefuit. Tot în continuarea ideii de manifest contra cenzurii: „Taxi” devine important și prin faptul că se raportează la și se pune în slujba unei aspirații care depășește acest film particular. Nu că „Taxi” nu ar fi fost un film împlinit, suficient în sine, în lipsa acestui aspect – dimensiunea politică a unui film e secundară și neesențială. (2) Sigur, nu pot să mă prefac că „Taxi” nu e, parțial, un film cu o miză politică (problema cenzurii), și nici Panahi nu se preface că n-ar fi. Dar „Taxi” nu e reductibil la acest subiect. Se întâmplă și alte lucruri între timp, se vorbește și despre altceva. În al doilea rând, chiar dacă multe dintre discuții se învârt în jurul cinemaului, ele nu au neapărat legătură cu problema cenzurii – e vorba în primul rând despre un discurs referitor la cinema, la cinemaul lui Panahi, la ficțiune, și de abia apoi despre cenzură. Într-un fel, cenzura e depășită prin însuși faptul că discuția despre aceasta pică pe un loc mai puțin important: ne interesează mai tare alte lucruri
Taxi Teheran Iran 2015 regie și scenariu : Jafar Panahi
imagine : Jafar Panahi montaj : Jafar Panahi sunet : Jafar Panahi distribuţie : Jafar Panahi, Hanna Saedi
de Anca Tăbleț
Din motive care țin de o anume ușurință a legării ideilor și a scrisului, acest eseu a fost compus sub forma unei serii de note și observații despre filmul lui Panahi. Deși în ansamblu am avut în vedere o oarecare coerență a ordinii în care acestea au fost scrise și așezate, legăturile cauzale de la o notă la alta nu sunt ceva constant. Felul în care funcționeză aceste note ține mai curând de un fel de asociere de idei, de conexiuni pe care mintea (mea) le-a făcut în procesul de gândire și de înțelegere a filmului – într-o mare măsură acest proces merge în paralel, simultan, cu construcția și fluxul eseului (iar ceea ce rezultă de aici e un soi de dialog între procesul meu de gândire și filmul lui Panahi). Ăsta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care exprimările sunt, poate, eliptice și ambigue pe alocuri. Tot de aici rezultă caracterul fragmentat al eseului (idei sub formă de note) și faptul că acesta nu are o structură cu cap și coadă în sensul clasic al cuvântului. (1) Un film care poate fi privit ca un manifest implicit: Pentru un anume mod de a trata ficțiunea și narațiunea (mod pe care îl
14
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator