review
problema de a face un film sub această formă/ în acest fel, deși evident că nu pot băga mâna în foc nici pentru presupunerea asta. (16) Se pot invoca la o adică, lucruri care i-au ușurat lui Panahi demersul de a face acest film (și filmele anterioare din perioada sa de persecuție politică), chiar și dacă motivele sunt strict psihologice: susținerea internațională, susținerea morală a unor colegi de breaslă și a unor prieteni, precum și cea a unor colaboratori. Dar aș spune, în cazul ăsta particular, că dacă susținerea aia există, asta se datorează printre altele și faptului că Panahi deja „făcuse dovada” valabilității filmelor lui, a viziunii sale, deci că această susținere este cuvenită. Implicit, toate chestiile astea înseamnă (sau ar trebui să însemne) că cineaști aflați în situații mai puțin nefavorabile decât cea a lui Panahi nu își mai pot găsi scuze. (17) Să filmezi un om cu bucurie/ bucuria de a filma omul respectiv, de a te uita la el – în acest sens, cea mai luminoasă prezență e probabil cea a femeii cu trandafiri. (În seara în care Andrei Rus m-a anunțat că mi-a rezervat cronica pentru „Taxi”, am primit întâmplător și aproximativ random un trandafir roșu, ca acela care stă pe bordul mașinii în ultimele minute de film). (18) Aș putea la fel de bine să spun că „Taxi” e un film despre niște oameni ale căror drumuri se intersectează și despre scurtele întâlniri care rezultă de acolo. Și aș putea să merg mai departe cu interpretarea și să afirm că filmul lui Panahi poate funcționa, din acest punct de vedere, ca o imagine la scară mică a felului în care se desfășoară viața.
(11) Tot în scena asta: camera de filmat ca mod de a cunoaște lumea, exteriorul (fetița nu se dă jos din mașină și folosește diverse funcții ale camerei foto pentru a explora realitatea exterioară). Implicit, facerea unui film ca proces de cunoaștere. (12) Un spațiu personal din care nu se iese aproape niciodată – mașina în „Taxi”, apartamentul în „In film nist” („Acesta nu e un film”, r. Jafar Panahi, 2011). În ambele cazuri e vorba de o necesitate / o constrângere care are potențialul de a căpăta o semnificație – spun că „au potențialul” în loc de a spune că ele „capătă” o semnificație întrucât includ în discuție varianta în care această semnificație este doar un rod al interpretării personale. Un spațiu personal sau un spațiu care funcționează ca o închisoare (a cenzurii) – idee din care ar rezulta că ieșirea din mașină, din ultima secvență, simbolizează un fel de evadare. Dar nu o să o dau chiar așa. (13) Panahi e un regizor persecutat politic, iar „Taxi” e un film în care se vorbește și despre subiecte serioase / grave (cenzura cinematografică iraniană). Cu toate astea, în filmul lui Panahi oamenii râd și se bucură – „Taxi” nu e cinic și nici întunecat, ci relaxat și senin. Un film din care reiese bucuria și dragul regizorului și al colaboratorilor de a face film (în speță, filmul acesta). În felul în care văd eu lucrurile, chestiile astea contează, cu atât mai mult în contextul în care a fost făcut „Taxi” (un context în care cinismul, de exemplu, combinat cu un ton de desființare la adresa sistemului ar fi fost varianta cea mai facilă și, de altfel, cea mai neproductivă). (14) Panahi are suficientă relaxare, suficient umor și suficientă luciditate ca să știe când să se ia în serios și când nu. (15) Îmi veneau la un moment dat în cap speculații-clișeu, cum că Panahi nu ar fi făcut un film (atât de mișto) ca ăsta dacă nu ar fi fost constrâns de împrejurări, de sistem etc., dar apoi mi-am amintit de filmele pe care le-a făcut în perioada când nu era persecutat politic. Ce poate fi valabil e că, în absența acestor constrângeri politice, Panahi nu și-ar fi pus poate
1. Spun „parțial” pentru că, pe de altă parte, mi se pare că personajele, respectiv persoanele acelea, nu funcționează doar așa – cred că la fel de importantă e prezența lor ca atare, întâlnirea ca atare (prezența nu e ceva pus în scenă – ea se întâmplă pur și simplu).
16
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator