review
și evitarea reproducerii unui consensus omnium .” Lanthimos alege să reprezinte acest concept în operele lui printr-un stil actoricesc urmând estetica performance -ului post-Brechtian, care vorbește despre prezența corpurilor actorilor ca simple măști, purtători ale unor semne care acumulează material dintr-o realitate estetică și extra-estetică. Felul în care regizorul provoacă această percepție a individului în realitatea postmodernă are loc atât la nivelul limbajului (care pare în mod intenționat recitat dintr-un manual despre comportamentul uman), cât și al subiectelor. Acestea privesc personaje care nu își pot contura o identitate proprie, rămânând captive în stadiul de copii ce nu pot să se exprime coerent prin intermediul limbajului și al expresiei personale – un comportament derivat din incapacitatea individului de a se raporta la realitatea prezentă ca la o experiență personală, cât mai curând o inserție propriei existențe prin intermediul mass-mediei și a produselor imediate livrate de societatea postmodernă. Există un comentariu implicit asupra dorinței de a fi mereu altcineva intrinsec naturii umane. Societatea postmodernă cu care are de a face individul îl împiedică pe acesta să se raporteze într- un mod sănătos la realitate (o experiență fragmentată, multiplă și supraîncărcată cu informație), devenind incapabil să mai distingă între sine și ceilalți, să aibă dorințe sau bucurii. Jacques Lacan considera că identificarea cu sinele ar putea reprezenta primul pas în realizarea unei exteriorități din care individul face parte ca simplu obiect care trebuie să semene cu alții (imagini model ale unei lumi ideale) într-o lume orientată spre productivitate unde totul trebuie perfecționat și inserat în niște sisteme. În felul acesta, el se poate conecta la realitatea exterioară, căci găsește un punct comun cu ceilalți – propriul corp din oglindă – și dezvoltă o dorință – să perfecționeze această imagine în competitivitatea cu celălalt. Individul își dezvoltă un ego prin legarea dorinței cu ideea de alteritate, fiind forțat să își reconcilieze ego-ul cu dorința celuilalt într-o lume de constrângeri sociale, lingvistice și simbolice. Acest lucru poate fi ușor asociat societății consumeriste unde imaginile au o forță incredibilă și sunt prezente în această lume saturată de mass-media. Dacă societatea este represivă și induce un comportament controlat, lipsit de voință proprie, de empatie și de simpatie oamenilor, atunci aceste sentimente, odată ce încep să iasă la suprafață, din carcasa aparent rece și dură a unui animal nevertebrat (ca racul în care alege să se transforme personajul din „The Lobster”) ele sunt bruște, negândite în sinceritatea lor pe care nu știu cum altfel să o exprime, căci nu s-au mai exprimat niciodată cu adevărat până atunci. În filmul care l-a lansat pe Lanthimos ca actor, „Attenberg” , personajul principal feminin, o femeie de 23 de ani care locuiește încă împreună cu tatăl ei și nu a cunoscut niciun alt bărbat, își scoate într-o scenă puloverul de pe cap și își mișcă înainte și înapoi oasele de la omoplați într-un cadru care poate părea aproape suprarealist. Felul în care se mișcă personajul relevă o bizarerie intrinsecă corpului uman, pe care regizorul a ales să o pună în evidență în acest cadru, dar și în alte scene în care personajul încearcă să imite animale uitându-se pe posturi de tipul National Geographic , amintind faptul că oamenii nu sunt cu mult diferiți de niște animale. Deși stângace în privința umanității lor (considerată ca fiind imposibilă în societatea postmodernă din care fac parte), personajele din aceste filme au un firesc și o sinceritate corporală care se dovedește de multe ori brutală pentru că ea nu este reprimată în nici un fel. Precum niște copii care încearcă să învețe tot ceea ce văd, ele încearcă să învețe comportamentul uman pentru a se integra în societate, având la bază manifestările nevinovate, dar violente, ale unor pui de animale, care își exprimă bucuria, teama sau dorința în maniere spontane. Atunci când sunt pedepsite, personajele lui Lanthimos nu înțeleg niciodată de ce, așa cum un copil nu înțelege de ce este pedepsit când se bucură de un joc.
singure, se cazează într-un hotel unde li se dau 45 de zile pentru a găsi un partener, altfel se vor transforma într-un animal la alegerea lor; cei care reușesc să evadeze și să nu fie transformați în animale trăiesc singuri în pădure, conduși de o lideră fără nume, care le interzice orice fel de apropiere amoroasă – cealaltă extremă. Toate aceste concepte au la bază sentimente și trăiri umane (dragostea, comunicarea, integrarea, moartea) care există în mod firesc la baza comportamentelor noastre, iar stranietatea care reiese pe ecran se explică prin faptul că e un lucru atât de înrădăcinat în ceea ce percepem ca familiar încât nu reușim să îi mai percepem absurditatea decât dacă ne distanțăm și îl privim din afară, jucat de alții, într-un mod intenționat mai accentuat față de cum l-am percepe în mod obișnuit. Lanthimos chestionează aceste trăiri, oferindu-le valențe noi, astfel încât lipsa sentimentalității la Lanthimos în situații în care ar fi inclusă în mod obișnuit (în „Alps” , cei care fac jocul de rol pentru familiile în doliu nu interpretează numai scene sau situații plăcute din trecutul celor care au murit, ci intră, la cerere, într-o persona cu defectele și greșelile ei – un bărbat care își înșală partenera de cuplu sau o adolescentă prinsă de părinți cu prietenul în cameră) are rolul unui soi bizar de terapie unde amintirea durerii și a tristeții este mai pregnantă decât cea a momentelor fericite din viața lor cu ceilalți. Personajele lui Lanthimos, și așa reprimate din pricina circumstanțelor (spații închise din care nu au voie să iasă și unde sunt învățate norme de conduită în societate), sunt incapabile să se exprime firesc într-o lume care încearcă să le integreze în niște tipare, unde există un set de reguli pentru orice (în „The Lobster” chiar și despre felul în care ar trebui să te comporți într-o relație amoroasă) și unde autoritatea represivă veșnic reprezentată ba de o figură care o substituie pe cea paternă în cazul personajelor feminine („Dogtooth”, „Alps” ) , ba pe cea maternă în cazul bărbaților („The Lobster”) într-o trimitere sarcastică la psihologia freudiană, are rol punitiv în cazul abaterii de la acest sistem fix de a fi un om perfect. Firescul personajelor nu se poate exprima nicicând, din cauza temerii, de aceea exploziile violente de la sfârșit unde, când personajul încearcă să evadeze din societatea represivă sau din căminul familial mult prea posesiv („Dogtooth” sau „Alps” unde grupul de „terapeuți” substituie familia) este schingiuit fizic în moduri dureroase și umilitoare, depinzând de gravitatea faptului. Aspectul moralizator pentru încălcarea unor valori tradiționale (familie, căsătorie, doliu) are o tentă voit satirică, de umor negru, și o critică la adresa societății și a culturii populare care prostește omul, transformându-l într-o ființă care vrea tot timpul să se conformeze în niște tipare de perfecțiune și, în caz că se abate de la acestea, supusă unor exerciții de umilire constante (fie că este vorba de „Alps” unde dorința personajului feminin de a își îndeplini cât mai bine rolul în familia altcuiva este însușită ca motivație a vieții ei, până la punctul în care se lasă lovită și își imploră „părinții” adoptivi să îi facă orice, numai să o lase înapoi în casă; fie de „The Lobster” unde locatarii hotelului ajung forțați să se supună unor umilințe care să îi învețe că este mult mai bine în doi decât singuri – personajul principal este legat în prima zi cu o mână de curea pentru a se descurca cu una singură pe tot parcursul zilei; o cameristă vine în fiecare dimineață să i se frece de pantaloni părăsindu-l imediat cum are o erecție pentru a-i spori dorința de a găsi cât mai repede un partener; unui locatar îi este pusă mâna în prăjitorul de pâine pentru că a îndrăznit să o folosească pentru a-și provoca singur plăcere). Teoriile moderniste ale lui Brecht spuneau despre o „lume care e deja a altcuiva și deci deja un citat”. Jacques Derrida vorbește, în acest context, despre neconcordanța dintre a spune și a gândi, o teorie reflectată în experimentele artei performance -ului contemporan și a teatrului post-dramatic. „Aceste experimente sunt înrădăcinate în ideea că numai chestionând mediumul prin propria sa articulație ne poate fi schimbată percepția despre lume
19
Made with FlippingBook Ebook Creator