review
Hail, Caesar!
în mașinăria studioului capitalist, care rămâne până la urmă în această industrie haotică pur și simplu pentru că e bun la ceea ce face, pentru că acceptă toate „păcătele” vedetelor și pentru că este opțiunea mai puțin facilă. Nu e tocmai un protagonist larger than life , cât un numitor comun al subplot -urilor enumerate mai sus. Iar „Hail Caesar!” nu are ascuțimea umorului celor mai bune comedii ale fraților Coen sau complexitatea narativă a unui „Barton Fink” (1991); însă e un prilej pentru ei de a se juca punând în scenă numere de musical - ba cu Scarlet Johansson similare aquamusical -urilor în care juca Esther Williams în anii ‘50, ba cu Channing Tatum în scene cu marinari supărați pentru că trebuie să plece pe mare ca cele în care juca Gene Kelly - ambele subgenuri insipirate de musical -urile anilor ‘30 ale lui Busby Berkeley -, și, în general, un prilej de a exploata burlesc inadecvările dintre persoană (neapărat viciată) și star . De pildă, imaginați-vă cum unei mari vedete ca Baird Whitlock, obișnuit să fie răsfățatul publicului și al studioului, îi explică, pufăind din pipe, o cameră plină de scenariști principiile inechității sociale și, cu toate că e de acord cu ei, el le răspunde că trebuie, totuși, să se întoarcă la muncă (adică la jobul acela unde este exploatat). Însă „profesorii” nu îl lasă să plece și, câteva ore mai târziu, ajunge el să-i povestească, pe ton de bârfă și fără pauze de respirație, lui (însuși) Herbert Marcuse, cum a profitat de el un coleg, păcălindu-l să-l radă pe spate pentru un rol inexistent. „Și iată cine profită”, concluzionează Baird. În tot timpul acesta, eminența cenușie marxistă este cu gura căscată. Frații Coen, pe de-o parte ,caricaturizează cu vârf și îndesat adeziunile comuniste, transformând The Future într-o organizație de villan -i incompentenți (secvența submarinului sovietic) - în realitate mic-burghezi – și, pe de altă parte, ironizează atât stereotipurile și clișeele menajeriei Hollywoodului capitalist, prin gag -uri de situație, cât și cinismul și reducționismul producției de film (ex. Eddie adună într-o sală de ședințe un preot catolic, unul ortodox, un rabin și un pastor protestant pentru a se consulta cu ei în privința acurateții descrierii lui Iisus în „Hail, Caesar!”, însă momentul degenerează într-o polemică absurdă despre natura divină). În cele din urmă, ce ne spun frații Coen este că filmele nu se fac numai din praf de zâne și lapte de unicorn, ci că în spatele glamour -ului și al legendelor mai există o lume subterană viciată, o țară a făgăduinței la care râvnește orice jurnalist de tabloid și o armată întreagă de oameni, care are misiunea de păstra ca atare granițele versiunii cenzurate a reprezentării lumii Hollywoodului și public, și că această luptă de putere, și nu alta, poate fi - cel puțin lecturată ca slapstick - al naibii de comică.
Statele Unite ale Americii 2016 regie, scenariu și montaj : Joel și Ethan Coen imagine : Roger Deakins sunet : Craig Berkey, P.K. Hooker distribuție : Josh Brolin, George Clooney, Alden Ehrenreich, Ralph Fiennes, Jonah Hill, Scarlett Johansson, Frances McDormad, Tilda Swinton, Channing Tatum
de Andreea Mihalcea
În parodia de culise „Hail, Caesar!”, nimeni din lanțul trofic al Hollywoodului anilor ‘50 nu scapă neatins, măcar în treacăt, de săgețile caricaturale ale fraților Coen, de la jurnaliști meschini de tabloid, staruri promiscue, figuranți și scenariști comuniști, la producători capitaliști exploatatori. O zi din viața lui Eddie Mannix (Josh Brolin) - un producător specializat în spălatul rufelor murdare ale studioului (fictiv) pe care îl reprezintă -, plasată pe fundalul „vânătorii de vrăjitoare” mcchartyste (direcționată împotriva proliferării ideologiei de stânga) și al configurării televiziunii drept contracandidat al cinematografului ca mijloc dominant de divertisment în masă, anunță începutul sfârșitului sistemului oligarhic al marilor studiouri. Între două confesiuni la preot în care își mărturisește marele păcat de a nu se putea lăsa de fumat, Eddie încearcă să-i găsească un soț unei actrițe însărcinate (Scarlet Johansson cu accent de Brooklyn), mediază relația dintre un actor de westernuri de serie B (Alden Ehrenreich) - forțat să joace într-o adaptare a unui spectacol de Broadway de cameră - și regizorul exasperat al filmului (Ralph Fiennes),
joacă partide scurte de jocuri psihologice cu niște jurnaliste de tabloid (gemene, interpretate de Tilda Swinton) în căutarea unei povești spumoase și - felul principal – mai trebuie să- și recupereze star -ul masculin principal al celui mai important film al anului produs de Capitol (superproducția cu subiect biblic Hail, Caesar! ), Baird Whitlock (George Clooney), răpit de o grupare de scenariști comuniști pro-sovietici care își spun The Future . În condițiile acestea, sigur că pare tentant să accepte oferta unei companii aeriene de a merge să lucreze pentru ei ca manager. După cum i se spune, acolo ar avea de a face cu oameni serioși și n-ar mai trebui să fie „dădaca unor ciudați și inadaptați, respectiv a unor nebuni”, pentru că, desigur, „numai nebunii își ocupă timpul cu lucruri imaginare”. Și cam ăsta e cue -ul care ar fi trebuit să genereze o pledoarie scenaristică romanțată pentru importanța catharthică a make believe - ului generat de Hollywood. Dar „Hail, Caesar!” nu e genul acela de film - clasic. Frații Coen nu vin cu o variațiune a ultimului magnat („The Last Tycoon”, 1976) al lui Elia Kazan; Mannix nu e nici vizionar, nici producător creativ, nici figură mesianică, ci doar o rotiță funcțională
22
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator