review
The Big Short
Statele Unite ale Americii 2015 regie: Adam McKay
cutumele societăţii americane a acelor ani. În ce priveşte însă critica adusă societăţii actuale, satira capătă colţi ceva mai ascuţiţi. Felul în care circulă şi este îngurgitată informaţia în prezent este mimat de montajul ameţitor, aglomerat, tehnicile folosite vorbind despre o societate obişnuită să înregistreze rapid mesaje fragmentate, incomplete, să citească, să privească superficial, să caute explicaţii simplificate pentru evenimente de importanţă majoră (fie că e vorba de conflicte armate, descoperiri ştiinţifice sau crize economice), doar ca să îşi „facă o idee” despre ce e vorba. Până la sfârşit înţelegem că miza filmului nu este de a insufla spectatorilor înţelegerea absolută a factorilor care au dus la declanşarea crizei, tocmai opacitatea care se menţine în cazul unui spectator neiniţiat în tainele macroeconomiei fiind marele statement al filmului: felul superficial în care ne raportăm la lucrurile cu o importanţă socială vitală, uşurinţa cu care atenţia ne este furată de cultura pop (vezi insertul cu clipul lui Pharrell Williams), face imposibilă descifrarea mecanismelor mai mult sau mai puţin complicate ale lumii în care trăim. „The Big Short” nu se recomandă aşadar până la final ca o radiografie a crizei declanşate în 2008, ci mai degrabă ca o caricatură a societăţii actuale, tertipurile regizorale putând fi uşor interpretate ca ofense aduse marelui public, al cărui interes poate fi menţinut doar de superstaruri ale culturii pop. Lecţia de economie 101 este bruiată prin intermediul colajelor rapide de imagini şi a fast cut -urilor şi merge chiar până la corectarea unui episod ficţional, când Charlie (John Magaro) şi Jamie (Finn Wittrock) ne lămuresc că nu au găsit în realitate dosarul lui Jared Vennett în holul băncii, devoalând astfel felul în care poate fi manipulată extrem de uşor informaţia care ajunge la noi, prin diverse medii, inclusiv cinemaul. Cert e că McKay a făcut un pas măricel dinspre satira cu subiect neserios (cum ar fi „Anchorman: The Legend of Ron Burgundy”, a cărui acţiune se concentrează în jurul lui Ron Burgundy, interpretat de Will Ferrell, un crainic legendar în San Diego în anii ’70), de unde a adus multe din tehnicile folosite în „The Big Short” (cum ar fi apariţiile cameo sau caricaturizarea personajelor), înspre un proiect cu subiect ceva mai serios şi mai eclectic din punct de vedere formal, care pendulează între mai multe registre stilistice.
de Alexandra Para
Filmul lui Adam McKay, adaptare a romanului cu acelaşi nume al lui Michael Lewis, este la prima vedere un produs de entertainment pur, care şi-a propus să facă lumină în negura evenimentelor ce au dus la declanşarea marii crize economice mondiale în 2008. McKay ne plasează în tabăra câtorva băieţi deştepţi care observă putreziciunea pieţei imobiliare din SUA (sau prind informaţia din zbor), prevăd dezastrul economic iminent şi profită din plin de pe urma presimţirii : Christian Bale este geniul solitar şi semi-autist Michael Burry, Steve Carrell este virtuosul şi surescitatul Mark Baum, iar Ryan Gosling este Jared Vennett, un tip lipsit de scrupule şi hotărât să dea marea lovitură. Toţi trei pariază corect pe faptul că jocul obligaţiunilor garantate cu creanţe (CDOs) practicat de bănci avea să se încheie tragic, apoi aşteaptă cuminţi revendicarea premiului. Dincolo de locul pe care îl ocupă fiecare din cele trei personaje în maşinăria economică americană, acestea sunt reprezentate suficient de schematic şi caricatural, încât atenţia să nu fie mutată de la expunerea problemei usturătoare care a lovit economia mondială în urmă cu câţiva ani: Bale primeşte un ochi lipsă şi abilităţi de socializare aproape inexistente, Carell un frate care s-a sinucis de curând şi un sentiment de vinovăţie legat de moartea acestuia (plus o freză dubioasă), iar Gosling o aroganţă crasă şi puterea de a discredita orice mişcă în jurul lui. Faptul că două dintre personaje sunt deposedate de un lucru important forţează empatia spectatorului şi tolerarea schemei machiavelice a acestora, la
care se adaugă şi unele mustrări de conştiinţă pe care le au Baum şi Ben Rickert (Brad Pitt); toate acestea îi transformă pe the bad guys în personaje simpatice, care nu fac decât să profite total legitim de pe urma dezastrului financiar, şi lasă pe ultima sută de metri stabilirea vinovăţiei lor (cel puţin la nivel moral): au prevăzut sfârşitul lumii, iar primul lor instinct a fost să vadă cum pot profita de pe urma lui. McKay şi-a luat destule libertăţi în felul în care a transmis informaţia, cel mai evident fiind folosirea cameo -urilor cu vedete (Margot Robbie în cada cu spumă, Selena Gomez la masa de poker) care întrerup firul narativ pentru a explica pe înţelesul tuturor jargonul pompos economic care a stat la baza tsunami - ului financiar din urmă cu câţiva ani. Printre tehnicile folosite în „The Big Short”, se numără şi trucurile de montaj realizate sub bagheta lui Hank Corwin, care a mai colaborat în trecut cu Oliver Stone şi Terrence Malick: avem imagine de slabă calitate, pixelată, preluată de pe motoarele de căutare, ştiri TV, YouTube, care vine să întărească laitmotivul filmului: „Aceste evenimente chiar au avut loc”. Montajul este rapid, brutal aproape în tăieturi: un moment schingiuit este discuţia (care ar fi trebuit să fie) emoţionantă dintre Steve Carell şi Marisa Tomei, în care reacţiile celor doi sunt întrerupte fără ruşine de regizor. Puseurile de emoţie sunt înăbuşite de un McKay moralizator; acesta critică astfel remuşcările unui om care a ales perfect conştient să beneficieze de pe urma nenorocirii altora. Subtilitatea incisivităţii este lăudabilă la nivelul întregului film, satira muşcând discret din personaje şi din
23
Made with FlippingBook Ebook Creator