studiu critic
revoluţionare” (sintagma teoreticianului de film Constantin Pârvulescu) în termeni de depășire a fricii, de anulare treptată a distanţei fizice, de implicare în evenimente. Dar povestea poate fi rezumată și altfel. Povestea revoluţiei este și povestea trecerii de la o singură cameră de filmare
una de la distanţă – „temătoare”, după cum a scris Dan Perjovschi într-una dintre primele cronici în limba română dedicate filmului lui Farocki și Ujică. A doua zi (21 decembrie), la București, o altă cameră va „îndrăzni” să privească mai de-aproape – mai întâi de la fereastră, apoi ieșind din casă, ducându-se în
din noapte se aud împușcături, iar un tanc ia foc. Înjurându-i cu obidă pe tanchiștii trimiși împotriva populaţiei revoltate, femeia adaugă un fel de comentariu în direct la imaginile filmate de bărbat. Datorită acestei colaborări spontane, camera-martor câștigă în implicare; e clară participarea ei emoţională la revoltă, în pofida distanţei fizice pe care o menţine. În fine, a treia zi, 22 decembrie 1989, aduce fuga lui Ceaușescu și, odată cu ea, anularea distanţei dintre camere de filmare și evenimente. De- acum, camerele sunt în mijlocul evenimen- telor și, după cum ne atrag atenţia Farocki și Ujică prin două inserturi scrise (sau „intertitluri”, cum li se mai spune), e vorba despre tot mai multe camere. Prin aceste două intertitluri (dintre
imaginea 6
imaginea 1
imaginea 7
imaginea 2
imaginea 4
imaginea 8
imaginea 3
imaginea 5
– camera oficială a televiziunii de stat (care era și unica tele- viziune din România lui Ceaușescu) – la multe camere mânuite de amatori. Venind după tirania camerei unice, această pro- liferare explozivă a camerelor, în ziua de 22 decembrie, se încarcă de semnificaţie pozitivă. Această proliferare (asupra căreia ni se atrage atenţia prin intertitluri) ni se atrage atenţia prin intertitluri) aduce cu ea speranţa într-o democraţie reală, în care toate privirile vor fi luate în seamă, iar istoria se va
centrul orașului, în Piaţa Universităţii, și filmând tot pe-ascuns, dar cu insistenţă, din mai multe blocuri și de pe acoperișurile acestora (imaginile 2-4). Noaptea, ea va continua să filmeze, de undeva de sus, luptele – mai mult audibile decât vizibile – dintre protestatari și forţele însărcinate cu reprimarea lor. În înregistrarea respectivă se aude vocea bărbatului care filmează, precum și vocea unei femei care stă pe lângă el și e probabil o cunoștinţă de-a lui. Aceasta e foarte implicată. „Uită-te! Uite, mă, ce face!”, exclamă ea plângând, în timp ce
care primul spune: „Camerele ies în stradă”, iar al doilea spune chiar: „Tot mai multe camere”), Farocki și Ujică semnalează că povestea spusă de ei este și povestea acestor camere – trebuie să fim atenţi și la ele (imaginile 5-6). Povestea camerelor (2): de la una singură la mai multe Rezumatul făcut mai sus acestei povești este doar unul parţial. El vorbește despre formarea unei „priviri
25
Made with FlippingBook Ebook Creator