dosar
„Tea for Two”. Întinsă pe pat, de sub o pălărie cu boruri largi, cu ochii măriți de lentilele groase ale unor ochelari strâmbi, Edith interpretează pentru cameră unul dintre momentele ei muzicale favorite de pe vremea când obișnuia să fie o cântăreață amatoare. Versurile melodiei ar putea fi considerate epopeea celor două protagoniste, un duo izolat complet de lumea exterioară, care reușește să supraviețuiască doar prin celălalt. Pentru Big Edie rememorarea momentelor de glorie este atât de intensă încât din dorința de a recrea acea imagine perfectă despre sine, își da pălăria jos, trecându-și nostalgic pieptenele prin păr, de parcă acest mic gest de ajustare a imaginii i-ar putea readuce înapoi vocea și anii de tinerețe. Deși intervențiile celor doi realizatori sunt rare, frații Maysles nu se sfiesc să își semnaleze prezența, atrăgând atenția asupra convenției. Mai mult decât atât, protagonistele sunt la fel de conștiente de prezența camerei precum spectatorul. Atât Little Edie, cât și mama ei se adresează direct către aparat și întorc fotografii către cameră, așa încât Albert să poată surprinde o imagine clară. Însă simpla explicare a acestui raport dintre personaj, regizor și spectator nu ține locul unei justificări a pretenției de obiectivitate. Din cele 5 săptămâni în care au filmat la Grey Gardens, în montajul final se regăsesc doar 100 de minute. O parte din materialul căzut la montaj a fost utilizat pentru un nou film apărut în 2006, un fel de „Grey Gardens” partea a doua, „The Beales of Grey Gardens”. Rezultatul lui Ian Markiewicz în urma prelucrării secvențelor care nu au trecut de selecția inițială realizată de Ellen Hovde, Muffie Meyer și Susan Froemke arată un documentar complet diferit față de versiunea originală. Cu siguranță pretenția de obiectivitate a regizorilor cinemaului direct este o iluzie, însă tocmai acest spirit romantic
de a crede într-o misiune absolută a cinematografului este cel care alimentează sistemul de producție al acestor documentare. Un punct de cotitură în estetica celor doi regizori este reprezentat de întâlnirea cu Truman Capote. Albert și David au fost încântați de oportunitatea de a face un documentar TV scurt alături de Truman Capote, întrucât vedeau în cartea „In Cold Blood” un echivalent literar al tehnicilor utilizate de ei în film. Atât Capote, cât și frații Maysles folosesc instrumentele specifice operelor de ficțiune pentru a reda fapte reale. În ciuda faptului că filmele cinemaului direct mizează pe alcătuirea de portrete minuțioase, istoriile personale ale protagoniștilor conțin ecourile unor lumi exterioare. Chiar și în „Grey Gardens”, unde personajele sunt complet izolate de comunitate, în al doilea plan se întrevede cronica unei clase sociale dispărute. În limba engleză membrele acestei clase sunt definite printr-un termen specific, și anume socialite , un cuvânt care desemnează o persoană din înalta societate, cu o avere considerabilă, care își permite luxul de a participa la baluri caritabile și de a face donații generoase pentru diverse cauze. Dacă povestea acestei clase s-a născut din dorința de a distra categoriile sociale privilegiate din State, colapsul ei este reprezentat de revoluția sexuală și feministă. Little Edie și Big Edie s-au revoltat împotriva unei ordini patriarhale fără să se bucure de susținerea unei întregi generații, iar derapajul lor a atras după sine exilul din rândurile privilegiate ale societății. Povestea lor a fost însă recuperată de generațiile anilor ’70, care au pavat drumul filmului către celebritate. Ca orice film cult, „Grey Gardens” al fraților Maysles a fost până la urmă asimilat în cultura mainstream sub forma a numeroase produse culturale auxiliare. Little Eddie, una dintre cele două protagoniste, a devenit o figură emblematică în modă, inspirând
49
Made with FlippingBook Ebook Creator