review
a scăpa de datorii, „Prince of Broadway” ia forma unei docuficțiuni gri, filmată observațional. „Starlet” (2012), pe de altă parte, următorul film al lui Baker, urmărește prietenia improbabilă dintre o actriță porno și o bătrână jucătoare de bingo; păstrează influența cinemaului verité , dar trece de la observație la contemplație – imaginea e saturată, culorile primare aproape că nu există, totul e pastelat și candid, chit că filmat de o cameră handheld . Personajele sunt contemplative, visătoare ele însele, așa că și spectatorul e îndemnat la reflexie, iar gradul de proximitate dintre privitor și protagonist crește considerabil. Din punctul ăsta de vedere, „Tangerine” funcționează cumva ca o evoluție organică a filmului „Starlet” – Baker își continuă explorarea în interiorul industriei sexuale, a comunităților marginale, împingându- și simultan estetica veristă într-o zonă cât mai pop. „ Pop-verité“ , asta își dorește Baker să facă, iar „Run, Lola, Run” (r. Tom Tykwer, 1998), de pildă, rămâne o referință postmodernistă importantă pentru orice goană urbană sub cronometru și, implicit, un antemergător al smucelii veriste practicate de Baker. Acesta din urmă știe să se folosească de mobilitatea incredibilă a iPhone-urilor și continuă să aducă privitorul cât mai aproape de protagoniști – însă nu atât prin planuri strânse, cât prin dinamism și o stare de adrenalină perpetuă. Baker încalecă pe bicicletă și gonește spre personaje cu telefonul pe un steadicam improvizat, le înconjoară în mișcări circulare fluide, folosește unghiuri cât mai ascuțite și le taie cât mai brutal la montaj, totul pentru ca starea de convulsie, de impulsivitate să ajungă cât mai autentic în sala de cinema. „Tangerine” dă o senzație de trunchiere, de fragmentare, însă asta doar angajează și mai mult privitorul în poveste. Odată cu muzica trap antrenantă din fundal, el e catapultat în mijlocul străzii, în haosul colorat al prostituției transgender . Spun „colorat” în măsura în care personajele definesc cromatica filmului prin umoarea lor, așa cum se întâmpla și în „Starlet” – registrul se mută doar dinspre paloare și contemplație către un grad înalt de saturație, granulație, și o paletă de culori cât mai vie. Și cu toate că nu mai arată pal și candid, „Tangerine” e în continuare un film plin de candoare – pentru că dincolo de roller coaster -ul vizual și de comedia livrată cu repeziciune, el spune povești universal umane despre dragoste și loialitate. Baker are un crush evident pentru minorități și comunități marginale, dar nu face niciodată din ele un mondo cane . Ceea ce personajele sale fac rămâne mereu în plan secundar față de ceea ce sunt – oameni. Nu te lasă niciodată să le judeci. Aşa cum în „Starlet” aflăm abia în a doua jumătate a filmului ocupaţia necreştinească a protagonistei, şi în „Tangerine” prostituţia e mai puțin importantă decât prieteniile, deziluziile și nesiguranțele dezvăluite treptat printre replicile de comedie screwball . Nu degeaba e plasat în ajunul Crăciunului și nu degeaba numele Sin-Dee Rellei aduce a nume de basm, „Tangerine” e un soi de film de familie, la care nu ți-ai aduce însă copiii. Dezvăluie idiosincrazii și bigotisme din sânul unei familii închegate ad-hoc, o familie isterică, e drept, cu personaje marginale diverse, însă cu toate astea, o familie. Ea culminează înghesuită într-o gogoșerie la miezul nopții, ca-ntr-un film de Mike Leigh, o tragicomedie inconfortabilă, dar sinceră. „Tangerine” e o frescă vibrantă a marginalității în L.A. – bezmetică și foarte umană.
final, „Tangerine” contează mai puțin din punctul de vedere al micro- bugetului sau al gimmick -urilor tehnice și mai mult din perspectiva abordării unui subiect încă tratat inadecvat în cinemaul american mainstream. Două filme s-au făcut în 2015 având ca temă centrală transexualitatea – mult-dezbătutul The „Danish Girl”, în regia lui Tom Hooper, nominalizat la premiile Oscar, cu un buget imens și cu o deschidere către public pe măsură, și alternativa indie și înmiit mai ieftină a acestuia, „Tangerine” . Având în vedere că cea mai slab reprezentată comunitate dintre minoritățiile LGBT+ în cinema e tocmai comunitatea trans , e important că două filme aleg să o reprezinte în același an. Totuși, atunci când cel mai popular dintre ele prezintă transexualitatea ca pe o tulburare de identitate disociativă (ori o boală ce înlocuiește brusc personalitatea individului cu o feminitate stereotipală, chestionabilă), s-ar putea ca ea să fie reprezentată nu doar prost, ci să perpetueze un lanț de stereotipuri jignitoare la adresa comunității transgender. În acest context, demersul lui Baker devine cu adevărat important; el reușește să portretizeze just o lume marginală, reprezentată adeseori fals în mod deliberat (pentru confortul unui public mai larg) sau din necunoștință de cauză. Și nu doar că o reprezintă, dar chestionează modul în care rolurile trans sunt adjudecate unor actori non-trans . „Nu e momentul să luăm diversitatea și reprezentarea ei mai în serios?” întreabă Baker, care și-a ales o parte din distribuție de pe Vine și Instagram şi care preferă să atribuie aceste roluri unor actori din comunitate. Sin-Dee și Alexandra sunt jucate astfel de Kitana Kiki Rodriguez și Mya Taylor, actrițe neprofesioniste, cunoscute de Baker în cel mai apropiat centru LGBT+ de colțul Santa Monica cu Highland, nucleu real al prostituției și punct de plecare al filmului. Ele au însemnat accesul lui Baker în zona prostituției trans și datorită lor „Tangerine” nu e o dramă pur sânge. „Dacă faci filmul ăsta”, i-a spus Mya regizorului, „trebuie să promiți două lucruri: că o să arăți realitatea dură pe care fetele din stradă o înfruntă zilnic, chit că nu e politically correct (…), și că o să faci filmul ăsta amuzant”. Baker s-a supus, rezultatul fiind nu doar filmul lui cel mai comic, ci și cel mai personal dintre toate. Parcursul regizoral al lui Sean Baker s-a petrecut dinspre exterior către interior, de la un cinema al tehnicii fly on the wall , la ceea ce Baker numește „cinema personal”, subiectiv. De la un film la altul, distanța dintre spectator și personaje se diminuează, iar lumile analizate devin mai accesibile, în parte și datorită unei dedramatizări în plan estetic. „Prince of Broadway” (2008), de pildă, e observarea distantă a comerțului ilegal din ghetourile newyorkeze, urmărirea fără intervenții a unui hustler de culoare în plină criză paternală și strădaniile de acceptare a propriului prunc nelegitim. Decizia lui de a-și abandona fiul într-un diner mizer mărginaș, în ceea ce poate fi cea mai inconfortabil de privit scenă a filmului, e înregistrată detașat de o cameră așezată în afara localului. Baker pune spectatorul să urmărească personajele prin geam, de la distanță, evitând prin opțiunea estetică preaplinul melodramatic pe care scena l-ar fi putut atinge, fără să-i scadă însă din intensitate sau dramatism. Ca și „Take Out” (2004), povestea unui imigrant chinez ce livrează neobosit mâncare pentru
5
Made with FlippingBook Ebook Creator