eseu
în ontologia cinemaului la Bazin, e pusă sub semnul întrebării de Godard: David Sterritt povestește că, într-un interviu cu regizorul, Godard a afirmat că montajul are puterea de a șterge, de a anula aparenta materialitate a imaginilor individuale. Imaginea A și imaginea B pot fi cât se poate de materiale, dar tăietura care le reunește dă naștere unui lucru nou, conceptual, abstract 8 . În plus, mecanismul percepției însăși (vezi persistența retiniană 9 ), precum și cel al aparatului cinematografic (vezi Baudry 10 ) conțin în ele aceste premise – în „Le petit soldat”, Bruno spune „Fotografia e adevăr [pentru că suprinde un moment indivizibil, n.m.]”, dar cinemaul, prin modul său de funcționare, „e adevăr [de doar] 24 de ori pe secundă.” Ce mi se pare însă paradoxal la Godard e că, deși pornește de la premisa ficțiunii, a incapacității de ajunge la o esență, la un adevăr – de unde și totala asumare a tehnicilor și procedeelor non-realiste, montaj vs. cadru lung, aplatizarea imaginii vs. profunzimea câmpului (vezi un eseu legat de asta, al lui Drew Morton: „Godard’s comic strip mise-en-scène” 11 ), sunet sincronizat cu imaginea vs. desincronizări sunet-imagine, fragmentare vs. continuitate (András Bálint Kovács vorbește în cartea sa, „Screening Modernism” despre „discontinuitate radicală” în cazul lui Godard) ș.a.m.d. -, el pare să fie într-o continuă căutare a acesteia. În aceeași direcție bate și obsesia sa legată de capacitățile limbajului verbal și de problemele (auto)exprimării – „Vivre sa vie” și „Alphaville”, „2 ou 3 choses que je sais d’elle” sunt câteva exemple în acest sens; în „2 ou 3...” un fragment de voice over pune în lumină nevoia unui limbaj care să exprime cât mai fidel realitatea: „Și totuși limba în sine nu poate să definească cu acuratețe o imagine. De exemplu... de exemplu cum redai evenimentele? Cum să spui sau să arăți că la 4:10 p.m. în acea după amiază Juliette și Marianne au venit la garajul în care lucrează soțul lui Juliette? Calea corectă, calea greșită... cum poate cineva spune cu exactitate ce s-a întâmplat?” Philippe Dubois vede în Godard „un cineast care, de-a lungul carierei sale, și-a arătat, în diverse forme, atât iubirea,
viața lui), între imaginea realității și realitatea imaginii.” Și, puțin mai încolo: „Opera lui Godard constă nu numai în inserarea unor conjuncții acolo unde nimeni altcineva nu le poate vedea, ci și în inserarea unor disjuncții , breșe și pauze (...) acolo unde, aparent, există o unitate simplă. [s.m.]” 5 La rândul său, Jean Pierre Gorrin, coautor, alături de Godard, al unor filme din perioada grupului Dziga Vertov, spunea următoarele: „ Filmul e un mod de a deconecta legăturile normale ale realității. [s.m.]. Nu e nimic mai abstract decât o imagine sau un sunet, dar această abstracțiune provine dintr-o anume realitate și această abstracțiune are puterea de a te întoarce asupra propriei realități. De aceea facem filme [se referă la grupul Dziga Vertov, n.m.] care îi întorc pe spectatori asupra acestei realități, pentru că, uitându-se la film, ei pot să aleagă unul, două, trei elemente și să se descurce cu ele în propriile vieți. Ăsta e feedback-ul.” 6 Împărțirea filmului în documentar și ficțiune e contestată de Godard și de Gorrin: „Noi credem că distincția dintre documentar și ficțiune e falsă. Totul e ficțiune pe ecran. Asta a demonstrat Dziga Vertov în jurnalele revoluției bolșevice. Termenul cinéma-vérité vine direct de la Vertov, dar a fost prost tradus. Termenul folosit era «Kino Pravda». «Pravda» în rusă înseamnă «adevăr», dar ăsta era, de asemenea, titlul ziarului bolșevic. Ceea ce Vertov a vrut să spună prin «Kino Pravda» era «Kino B.» – «B» de la «Bolșevic». Vertov făcea de fapt filme de ficțiune, utilizând elemente ale realității, așa cum face toată lumea.” 7 Iar Godard nu se sfiește să atragă atenția asupra acestui lucru; deseori artificialitatea e făcută să sară în ochi: sângele e prea roșu pentru a fi sânge real – „nu e sânge, e roșu”, tinerii revoluționari din „La chinoise” se „luptă” cu tancuri și mitraliere de jucărie, personajele țipă sau plâng într-un mod care caricaturizează și exagerează actul în sine – ceea ce duce și la o distanțare emoțională și la îngreunarea oricărei identificări emoționale. Și materialitatea cinemaului (a peliculei), care joacă un rol esențial
57
Made with FlippingBook Ebook Creator