review
Anomalisa
ce formă se situează el într-un cinema autoreflexiv, cu accente suprarealiste, în maniera lui Kaufman, și cum reușește să se joace cu limitările unui stop-motion cu doar trei „personaje” pe parcursul unei ore și jumătate de film. Michael Stone (David Thewlis) călătorește în Cincinatti, Ohio, pentru a-și promova ultima carte de tip do it yourself , în cadrul unei convenții de serviciu cu clienții. În camera sa de hotel, este arătat cum repetă mecanic un discurs despre felul empatic în care ar trebui tratați clienții, priviți ca personalități individuale, cu problemele lor, și cu zile bune și proaste, care au nevoie de o vorbă caldă pentru a putea stabili o conexiune. Filmul este creat în așa fel încât să fie în totală discordanță cu acest discurs mecanic în care personajul a ajuns să nu mai creadă. El îi ține la distanță pe toți, însingurându-se atât de tare în interiorul propriei ființe, încât nu mai reușește să distingă mediul, fețele care îl înconjoară, toate părându-i identice atât ca înfățișare, cât și ca tonalitate în mintea lui. Această iluzie suprarealistă are loc prin intermediul sindromului Fregoli (cum se numește sugestiv chiar hotelul în care stă), conform căruia individul nu mai reușește să distingă o față de alta. Lipsa puterii de a stabili un contact, lipsa de empatie și incomunicabilitatea sunt teme recurente în operele lui Charlie Kaufman, fie că este vorba despre niște personaje care nu reușesc să se facă auzite sau înțelese, fiind confundate sau fiindu-le oferite nume greșite (personajul lui John Cusack din „Being John Malkovich” - tot aici, un personaj declară că ar avea un impediment de vorbire, deși el se aude perfect clar - sau cel al lui Philip Seymour Hoffman din „Synecdoche New York” care suferă de aceeași neglijare, fiind confundat de multe ori cu o femeie pe parcursul filmului), sau despre relații de cuplu care, în ciuda intimității și a iubirii care ar trebui să fie dobândite odată cu apropierea, se destramă atunci când înțelegem că celălalt este o persoană diferită și nu o prelungire a propriului sine, cu multe trăsături pe care nu le iubim (în „Synecdoche, New York”, se pune problema încercării de a-l înțelege pe celălalt pe deplin, un personaj verbalizând clar
Statele Unite ale Americii 2015 regie : Duke Johnson, Charlie Kaufman scenariu : Charlie Kaufman imagine : Joe Passarelli
montaj : Garret Elkins muzică : Carter Burwell distribuție : David Thewlis, Jennifer Jason Leigh, Tom Noonan
de Alina Stănescu
Charlie Kaufman se întoarce cu o incursiune în filmul de animație, de această dată debutând cu un stop-motion care îi readuce personajele introvertite la viață prin intermediul unor păpuși. Propunerea lui pentru un film animat nu este mai puțin marcată de depresia și crizele de identitate experimentate de personaje într-un univers pesimist, distopic, în care, cu ajutorul unor instrumente de ordin suprarealist, regizorul reușește să le pună în situații în care sentimentul de singurătate și de ratare este dus la o extremă pe care mulți au asociat-o unei pretențiozități considerate exagerate (vezi „Synecdoche New York”, 2008, unde un regizor de teatru conduce ani de zile construirea unei replici a orașului New York într-un depozit, magnum opus -ul lui durând atât de mult timp, încât devine inconștient de degradarea orașului și a vieții reale care îl înconjoară). Într-adevăr, opiniile despre scenaristul filmelor „Being John Malkovich” („În pielea lui John Malkovich”, r. Spike Jonze, 1999), „Adaptation” („Hoțul de orhidee”, r. Spike Jonze, 2002) sau „Eternal Sunshine of the Spotless Mind” („Strălucirea eternă a minții neprihănite”, r. Michel Gondry, 2004) au variat între aceste interpretări negative despre un cinema criptic, depresiv și mult prea solicitant pentru spectatorii săi, de cealaltă parte stând cei care îi consideră filmele niște opere de artă. Departe de a situa cel mai recent film al său de o parte sau de alta a barierei, o să încerc să văd în
6
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator