review
această depărtare implicată de apropiere: „Toții oamenii sunt dezamăgitori pe măsură ce ajungi să îi cunoști mai bine”; în „Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, noțiunea este dusă la extrem, doi foști iubiți recurgând la o operație de ștergere a memoriei pentru a înlătura toate amintirile legate de cealaltă persoană).Tema identității și a alienării unui personaj singuratic și depresiv, deși de sorginte modernistă (personajele sunt deconectate de viața și mediul care le înconjoară, acesta fiind bogat și plin de viață, nu neaparat o continuare a vieții interioare a acestora; se pune accentul pe însingurarea personajului într-un mediu agitat unde starea de nevroză a personajelor este dată de incapacitatea lor de a se adapta la lumea exterioară, de a realiza un contact uman cu cineva din jur) este abordată de multe ori într-o manieră suprarealistă, regizorul neîncadrându-se neapărat undeva, ci alegând să se joace cu stilurile – drept dovadă ultimul lui film stop-motion. Deși personajele din celelalte filme ale lui Kaufman se îndreaptă către o zonă introspectivă prin monoloage și proiectări suprarealiste ale dorințelor și gândurilor lor (portaluri în mintea altcuiva, ștergeri de memorie, o casă aflată permanent în flăcări, sindromul Fregoli), „Anomalisa” rămâne oarecum o excepție de la regulă, personajul principal fiind opac și inaccesibil nu numai celorlalți, ci și spectatorului. Odată intrat în această convenție, Kaufman o împinge cât poate de departe. Kaufman a încercat să mai producă același efect de confuzie în „Being John Malkovich”, în scena restaurantului unde efectul Fregoli este invocat atunci când actorul John Malkovich este fiecare persoană din încăpere. Punând unul lângă altul aceste două filme, primul încerca să aibă un efect comic, tot filmul dorindu-se a fi construit în această cheie de umor negru; pe când, încă de la penultimul lui film, „Synecdoche New York”, despre care s-a zis că poate fi interpretat ca „toate zilele proaste pe care le-a avut cineva într-o viață puse la un loc” 1 , Charlie Kaufman a intrat într-o perioadă puternic depresivă, mai ales de când a început să își regizeze propriile filme. Disconfortul și disperarea (în special asociate bărbatului de vârstă mijlocie) din filmele lui nu mai pot fi ignorate acum când ajung la apogeu. În „Anomalisa”, când introduce astfel de sentimente formulate într-o cheie de umor negru și de auto-sarcasm până atunci, regizorul nici măcar nu mai încearcă să fie amuzant. Ideile despre singurătate și moarte culminează când un personaj, care nu mai simte nimic față de nimeni și e dezgustat de propria slujbă, are impresia că reușește să distingă o voce de care se îndrăgostește (Lisa - Jennifer Jason Leigh), dar o șterge la fel de repede din mintea lui (amintind de
„Eternal Sunshine of The Spotless Mind”). Întâlnirea lor este surprinsă cu o sinceritate și cu o simplitate cuceritoare, lipsită de artificiul din filmele lui mai vechi, scena fiind redusă la două păpuși care fac dragoste, cu eventualele împiedicări și stângăcii caracteristic umane. Momentele de fericire nu durează niciodată mult la Kaufman pentru că oscilarea între dorința de apropiere și un pesimism față de umanitate înclină întotdeauna în favoarea celei din urmă, personajul având numai impresia că a stabilit un contact cu celălalt. Imediat după acea noapte, Michael începe să perceapă micile defecte ale Lisei, certând-o pentru felul în care mănâncă sau acuzând-o că ar încerca să îl controleze (scenă ce amintește aproape mot à mot de cea din „Human Nature” („Natura Umană”, r. Michel Gondry, 2001), primul scenariu ecranizat de Kaufman, unde o femeie care scrie romane despre trăitul în natură și care suferă pe ascuns de pilozitate crescută este așezată la masă cu un bărbat obsesiv-compulsiv și nu poate suporta micii stropi de mâncare de la gura iubitei sale sau faptul că nu folosește furculița corectă). Lisa devine rapid un alt Tom Noonan al lumii exterioare atunci când sentimentul de noutate este înlăturat și vocea ei se amestecă încet cu inflexiunile celei pe care o aude atât de des din gura celorlalți. Filmul de animație stop-motion al lui Kaufman poate fi cu greu comparat cu alte filme de animație de acest gen - poate cu „Mary and Max”, r. Adam Elliot, 2009), cel puțin în privința umorului negru și a depresiei care îl influențează, aici uniformitatea și alienarea fiind redate prin filmarea alb-negru și sepia -, în primul rând din cauza opțiunii regizorale alese. Dacă acest tip de animație are rolul de a oferi o textură anume personajelor, un sentiment de tridimensionalitate și de palpabil care ar putea să le facă mai umane decât majoritatea animațiilor în digital, dar mai ales să le distingă unele de celelalte, Kaufman l-a ales într-o cu totul altă direcție. Prin aspectul lor identic, păpușile lui Kaufman par și mai artificiale, efectul fiind unul de a crea niște marionete care se confundă cu peisajul agitat, dar separat, din jur.
1. David Moats, Charlie Kaufman’s Synecdoche, New York Reviewed , <http://thequietus.com/articles/01687-charlie-kaufman-s- synecdoche-new-york>, 20 mai 2009, accesat pe 15 martie 2016
7
Made with FlippingBook Ebook Creator