festivaluri
One World Romania Festival de film documentar dedicat drepturilor omului ediția a 9-a București 21-27 martie 2016
de Alexadra Tîlvescu, Andreea Mihalcea, Andra Petrescu
A Flickering Truth (Adevăr pe peliculă) Noua Zeelandă, Afganistan 2015 regia Pietra Brettkelly
din populație nu are acces la cinema. Camera Pietrei surprinde în felul acesta reacțiile unor oameni de toate vârstele, care se află, poate, la prima întâlnire cu limbajul audiovizual - demers de o imensă valoare antropologică, având în vedere că rata de alfabetizare a populației adulte afgane este estimată în prezent la 31%. Prezentul și istoria arhivei reies din ramificațiile și nodurile rețelei umane angrenate. În afară de Arify, Pietra își concentrează atenția și asupra antecesorului acestuia, Isaaq Yousif, un bătrân cocoșat, care și-a petrecut ultimii 30 de ani trăind în sediul arhivei. Isaaq e un bărbat care se mișcă greu, orfan de mic și care nu s-a putut căsători niciodată din acest motiv (obiceiul tradițional fiind acela ca unul dintre părinți să ceară mâna viitoarei logodnice), care trăiește simplu și pașnic, iar documentarul este, de altfel, dedicat memoriei acestuia, Isaaq murind, din păcate, în timpul filmărilor. Mișcările, gesturile și rostirea acestui bătrân par să aparțină unui alt timp, trecut, cu un ritm propriu, mai lent, iar cadrele cu el sunt comparabile, de pildă, cu felul în care este reprezentată bătrânețea într-un film precum „Tokyo Story”, al lui Yasujirô Ozu (1953). Regizoarea adaugă filmărilor un strat suplimentar, constituit din pasaje din filmele din arhivă, extrem de diverse: de la filme de ficțiune datând încă din anii ‘30, la filmări documentare din anii ‘60 -’70 care surprind femei îmbrăcate după moda vremii vestice, vizite de stat sau execuții, respectiv filmări ale urmărilor unor bombardamente și războaie civile, făcute de înșiși angajații Afghan Film cu echipamentul de aici. În cele din urmă, A Flickering Truth se constituie într-o pledoarie emoționantă a ideii că reconstrucția unei țări trebuie să vizeze și reconstrucția memoriei colective a oamenilor care o locuiesc și că prezervarea acesteia depinde în bună măsură și de felul în care populația are acces la reprezentarea în imagini audiovizuale a vieții în Afganistan de-a lungul secolului XX. (de Andreea Mihalcea) I Comme Iran (I de la Iran) Belgia 2014 regie Sanaz Azari În acest film, regizoarea de origine iraniană, Sanaz Azari, ne îndeamnă să-i urmărim parcursul de elevă conștiincioasă la lecțiile de scriere și citire în limba persană (farsi). De un umor care atinge cu mănuși sarcasmul, asocierile dintre cuvintele învățate de pe un vechi manual școlăresc și actuala situație socio- politică din Iran, dau întreaga savoare a acestui film. Dialogul dintre ea și profesorul de farsi este punctat adeseori
În Kabul, într-una dintre cele mai supravegheate zone, între ambasade și sediul ISAF (International Security Assistance Force) se află Afghan Film, parte casă de producție de stat, parte arhivă națională de filme. Fondată în 1968 și deținând peste 8000 de ore de film afgan și 14.000 de ore de filme din toată lumea, arhiva a avut puternic de suferit din pricina abuzurilor regimului taliban, în viziunea căruia filmele reprezintă artefacte culturale infuzate de ideologie vestică decadentă, nocivă pentru ochii și mințile populației locale. Între 2012 și 2015, documentarista neozeelandeză Pietra Brettkelly și DOP-ul său, Jake Bryant, cercetează starea actuală a arhivei și situația angajaților săi, filmarea suprapunându-se cu perioada în care conducerea este preluată de cineastul Ibrahim Arify, întors din Germania la Kabul cu această misiune. Obiectivul camerei Pietrei funcționează în descendența tradiției ciné-verité , asemeni privirii unui martor la acest proces de descoperire a lumii de celuloid, care deși continuă să „bântuie” depozitele inadecvate ale arhivei, este amenințată cu dispariția din cauza degradării iminente. Angajații arhivei sunt aici de multă vreme; unii dintre ei chiar locuiesc în sediul arhivei, iar destinele lor personale sunt intim legate de istoria și soarta acestei instituții. Unii dintre ei erau aici când talibanii le-au ordonat să ardă filme și unii dintre ei au trebuit să se supună, însă tot ei și-au riscat viețile, depozitând filme în încăperi ale căror uși le-au zidit sau prin canale de ventilație. Arify, ghidul principal, își dorește recondiționarea arhivei dar și racordarea mentalității angajaților la niște standarde operative, conștient fiind de importanța culturală națională a arhivei, dar și de rolul pe care îl poate juca în recuperarea identității culturale afgane. În unele depozite, starea bobinelor e similară cu imaginea unor soldați căzuți pe câmpul de luptă: praf, mizerie, bobine neidentificate, materiale nemontate. Într-un altul, lucrează un angajat aflat probabil la vârsta a treia, la curățarea și recondiționarea lor, el fiind singurul angajat care are această competență. Arify încearcă să îmbunătățească lucrurile, dar e nevoit să părăsească Kabulul, cel puțin pe perioada desfășurării alegerilor prezidențiale din 2014, în timpul cărora tuturor străinilor li se recomandă părăsirea țării din motive de siguranță. În urma sa, câțiva angajați pornesc cu un proiector de 16 mm și câteva role de film într-o caravană cinematografică improvizată prin regiuni rurale necontrolate de talibani, în care mare parte
72
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator