festivaluri
prin trimiteri la evenimentele survenite după revoluția civilă din 1979. În centrul filmului nu stă atât eleva, cât profesorul, martor al revoluției, indignat de haosul incontrolabil prelungit și de măsurile severe și absurde luate de noul regim, care a imigrat în Belgia, asemeni familiei regizoarei. Eleva învață să citească și să scrie cuvinte elementare, precum tată , apă , sau pâine . Profundele rupturi sociale cauzate de schimbările aduse de revoluție se fac simțite până și la acest prim nivel de înțelegere a filmului: este o ironie în sine faptul că regizoarea învață să citească în limba maternă atât de târziu! Cadrele statice dominante în film sunt dinamizate de montajul cu ilustrațiile abecedarului, montaj la rândul lui punctat de sunete comic-abstracte și de vocea regizoarei, care pronunță cuvinte în aparentă discordanță cu ceea ce reprezintă imaginile. Aceste desene frumos colorate prezintă adeseori situații idilice, în contrast cu denunțarea noii realități socio-politice a Iranului, pe care o face profesorul. Într- un fel, se creează o asociere isteață între modul manipulativ în care imaginile din manual ilustrează ființe și obiecte concrete din realitate și modul abuziv în care noul regim folosește interpretarea liberă a operelor literare pre-revoluție, pentru a servi cât mai favorabil ideologiei promovate. Tot aceste desene destinate copiilor sunt folosite și într-o altă metaforă-comentariu evidentă în climaxul filmului: imagini alese la întâmplare din media iraniană dau literalmente buzna peste frumoasele ilustrații, sugerând astfel că în spatele unei fațade precare de armonie, bunăstare și integritate morală, se ascund urme de violență (execuții sălbatice), exhibiție sexuală (tinere care dansează provocator în videoclipuri muzicale) și instabilitate politică (lupte de stradă între civili). Ipocrizia întregii situații este și mai vizibilă atunci când profesorul își avertizează eleva în legătură cu riscul prezent în înfățișarea unei anumite imagini de la începutul abecedarului, arătându-l pe imamul Ruhollah Khomeini îmbrățișând un copilaș. Același conducător este subiectul unei remarci sarcastice referitoare la crezul răspândit prin popor cum că figura lui s-ar fi profilat pe lună, ceea ce denotă, desigur, atitudinea regizoarei și a profesorului față de bigotismul general din țara lor de origine. Cu
toate astea, distanțarea emoțională este una de suprafață în cazul amândurora: susținând că nu cunoaște câtuși de puțin actualul imn național al Iranului, profesorul dorește să i-l intoneze pe cel vechi elevei sale, dar este împiedicat de propriile lacrimi. Cât despre regizoare, sentimentul de nostalgie este evident în însăși miza filmului – ce mod mai bun de a te apropia de o țară pierdută în amintiri decât studiindu-i limba? „I de la Iran ” este o declarație de iubire și ură față de o țară care cedează sub propriile conflicte politice și sociale, și care nu reușește să mai inspire sentimentul de acasă pentru majoritatea locuitorilor ei. Complicitatea care se creează între cei doi imigranți depășește granițele relației profesor-elev și ajunge să sugereze o durere mutuală, pe care amândoi o exprimă cu ajutorul cuvintelor și al limbajului grafic/plastic. (de Alexandra Tîlvescu)
Mos Stellarium Luxemburg 2015 regie Karolina Markiewicz, Pascal Piron
Pentru că cele mai multe relatări despre noul val de refugiați se limitează la experiențele adulților, regizorii documentarului „Mos Stellarium” (2015) hotărăsc să dea cuvântul unor adolescenți constrânși să facă față ostilității generale și ritmului lent în care birocrația le permite să ducă o viață pe cât posibil normală. Drama celor șase tineri refugiați constă mai ales în teama de a nu fi trimiși înapoi în țările de unde au fugit împreună cu familiile lor. Desigur, asta la un nivel general. Căci fiecare își individualizează povestea cu micile suferințe personale, cum ar fi neputința de a cumpăra anumite produse de uz obișnuit sau nesiguranța cu privire la continuarea studiilor. Niciunul dintre ei nu pare să tânjească să se întoarcă în țara natală: Luxemburgul, deși în continuare foarte sever în privința refugiaților, a devenit pentru ei șansa de a-și putea reclădi existențele pe coordonate mai apropiate de firesc. Maturizarea lor precoce este evidentă nu doar în luciditatea cu care își prezintă situația, ci și în ceea ce transpare din cuvintele lor: aceștia sunt tineri care poartă povara
73
Made with FlippingBook Ebook Creator