festivaluri
Every Face Has a Name (Orice chip poartă un nume) Suedia 2014 regie Magnus Gertten Cu acest documentar realizat în 2015, regizorul suedez Magnus Gertten răspândește și mai multă lumină asupra unui episod dificil și înduioșător din istoria Holocaustului: debarcarea a peste 1000 de supraviețuitori ai lagărelor de concentrare în orașul Malmö, pe 28 aprilie 1945. În căutarea identității unor chipuri anonime, filmul ajunge să prezinte poveștile a zece oameni, care acceptă să retrăiască momentul eliberării, desăvârșind astfel și procesul de identificare – căci nu doar numele sunt regăsite, ci și întregi bagaje emoționale. Materialele de arhivă prezente în acest film și aflate în proprietatea Televiziunii Naționale Suedeze au mai fost folosite de Magnus Gertten și în „Harbour of Hope” („Portul speranței”), documentarul lui din 2011, construit pe aceeași metodă de confruntare a supraviețuitorilor cu imaginile lor din trecut. Diferența notabilă constă în numărul persoanelor identificate, considerabil mai multe în filmul din 2015; acest lucru se datorează, firește, influenței speciale pe care a avut-o campania online în continuă desfășurare de identificare a celor aflați pe listele de supraviețuitori. Deși titlul sugerează intenția generoasă de a restitui fiecărui chip numele și povestea sa de viață, o asemenea reușită ar fi aproape imposibilă din cauza distanței temporale, care presupune moartea sau dispariția fără urmă a multora dintre cei implicați în acest eveniment (cum e cazul lui Nadine Hwang, membră a unei comunități artistice din Paris înainte de război și figură-cheie într-una din secvențe, al cărei parcurs, la data realizării filmului, era necunoscut; ulterior, povestea ei a început să prindă un contur din ce în ce mai fin, zvonindu-se chiar că ar fi fost spion). Puțini dintre cei prezenți în documentar sunt dispuși să îndepărteze ceața așternută de timp peste amintirea ororilor trăite în lagăr, de teamă că ar putea fi din nou bântuiți de ele. Cât despre cei care erau prea mici pentru a percepe teroarea în toată urâțenia ei, aceștia au trebuit să facă față tăcerii din spatele unor întrebări dureroase adresate celor care își doreau să împingă suferința cât mai departe, în spatele conștiinței chiar – pentru a-și putea reclădi existențele. Copii născuți în lagăr, handicapați de lipsa unei înțelegeri profunde a traumelor suferite de părinții lor, lăsați să se confrunte ei înșiși cu bucăți lipsă din istoria personală – precum identitatea reală a tatălui sau afecțiunea maternă.
unor părinți fie încă neadaptați pe deplin, fie bolnavi, de care trebuie să se îngrijească în paralel cu încercările lor de a avea o viață socială, de a se ține de studii etc. Unul dintre tinerii din film (cu un statut ușor diferit de al celorlalți, provenind dintr-o zonă săracă, dar neafectată de război) trece în prezent prin versiunea cea mai neplăcută a scenariului imaginat de fiecare dintre ei: a fost forțat să se întoarcă în Muntenegru, țara de origine. Acolo e nevoit să facă față unei situații și mai dificile decât cea de refugiat, neavând șansa de a-și găsi un loc de muncă și presat de responsabilitățile din familie. Ochiul camerei nu ne înfățișează niciodată prea mult din subiecții săi; tinerii sunt arătați pe bucăți, cu accentul pus pe priviri sau pe buze. Identitatea lor exterioară nu ne este cunoscută pe deplin, astfel sugerându-se o întrepătrundere între destinele acestor tineri și cele ale numeroșilor alți tineri refugiați care se luptă cu aceleași mori de vânt. Filmul este structurat sub forma unor monologuri adresate unui spectator dispus să asculte fără prejudecăți: cei șase vorbesc liber despre experiențele lor, dar, deși fiecare are o atitudine diferită față de ce a trăit, din glasul lor răzbate o notă pregnantă de melancolie și profundă dezamăgire comune. Cadrele răsturnate sunt și ele la fel de expresive, întărind motivul cerului înstelat, în final ducând către aceeași înțelegere a acestor povești, ca făcând parte dintr-un amalgam de constelații care comunică între ele. Predominanța cerului în aceste cadre sugerează că lucrurile sunt pe dos de cum ar trebui să fie într-o lume ideală. Pentru acești tineri adulți, societatea nu pare să aibă prea mare disponibilitate: sunt tratați ca o masă amorfă și subversivă, care poate cauza haos și alimenta temerile sufocante ale vest-europenilor. Situația politică de care au fugit și pericolul la care s-ar expune dacă ar fi expulzați nu par să preocupe autoritățile care îi pândesc în fiecare zi. Presiunea de a trăi ilegal într-o țară care ar avea toate condițiile unui trai decent este ceea ce-i face pe acești șase refugiați să vorbească mereu cu o anumită notă de melancolie în glas, izvorâtă poate și dintr-o înțelegere mai profundă a realității, pe care sunt nevoiți să o cerceteze în permanență pentru a se feri de pericolele care par să se ivească de peste tot. „Mos Stellarium” dă glas unor drame care altfel ar fi fost trecute sub tăcere, ca multe altele pe lângă care trecem nebănuitori. Este o șansă pentru cei care privesc situația din poziția confortabilă de spectator pasiv să conștientizeze dimensiunile reale și repercursiunile latente ale acestor evenimente nefericite. (de Alexandra Tîlvescu)
74
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator