festivaluri
Abordarea cinematografică a acestui proces de căutare a supraviețuitorilor împletește trei dimensiuni: imaginile de arhivă înfățișând întâmpinarea victimelor de către voluntarii Crucii Roșii, retrăirea emoționantă a acestor momente de către persoanele identificate de pe lista pasagerilor și, intercalate, secvențe dintr-un episod asemănător, semn că istoria chiar se repetă, și anume debarcarea în Italia a unui vas cu refugiați de război, pe 1 iulie 2014. Chipurile, acum crestate de bătrânețe, sunt puse în oglindă cu aceleași chipuri, mai tinere însă și pe care se citește un amestec de emoții contrastante: bucuria libertății luptându-se cu teama față de necunoscut, confuzia unui nou și dureros început, legată strâns de speranțele renăscute. Regizorul își reduce prezența în film la câteva scurte comentarii și la întrebările adresate supraviețuitorilor; când întrebările se lovesc de reticența victimelor, documentaristul pare să se dea cu un pas înapoi, lăsându-le acestora spațiul necesar pentru a se simți, pe cât posibil, în largul lor vorbind despre ceva ce le-a marcat existența. Miza acestui documentar e întru totul lăudabilă. Într-un fel, cred că este și o modalitate de a reda vocea unor oameni care au pierdut o parte din ei în hățișul acelor evenimente nefericite. Chiar dacă pe cei mai mulți filmul nu îi mai poate consola, e totuși semnificativ că măcar câțiva supraviețuitori au putut fi reperați pentru a împărtăși pe ecran eroismul tragic al unor existențe trăite sub semnul războiului. (de Alexandra Tîlvescu) Flotel Europa Danemarca-Serbia 2015 regia Vladimir Tomi ć La începutul anilor ’90, Iugoslavia era în plin proces de destrămare. Încercarea de a păstra frontierele Iugoslaviei a rezultat într-o perioadă de câțiva ani de războaie sângeroase, în care epurarea etnică și violurile erau metodele de intimidare a populației. Războiul din Bosnia și Herțegovina a fost printre cele mai sângeroase, Sarajevo fiind sub asediu pentru trei ani. Vladimir Tomi ć avea 12 ani când a plecat din Sarajevo, împreună cu mama și fratele său mai mare, și a ajuns în portul din Copenhaga, unde
Crucea Roșie improvizase o tabără pentru cei aproximativ 1000 de refugiați din Iugoslavia. Pe perioada celor doi ani în care au așteptat să primească azil politic – timp în care nu puteau părăsi portul – oamenii au început să își filmeze rutina zilnică pe casete VHS, pe care le trimiteau rudelor rămase acasă. Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, Vladimir Tomi ć a (re) folosit materialele filmate la bordul vasului Flotel Europa recompunându-și primii ani ai adolescenței într-un film-eseu emoționant, totodată oferind și o mărturie despre contextul socio-istoric al refugiaților din Balcani. Tomi ć suprapune montajul video cu povestea maturizării lui, narată în voice-over , juxtapunere care resemnifică materialele filmate în urmă cu două decenii. Filmările realizate cu scopul de comunica celor de acasă (unde încă era război) își schimbă receptorul: ele nu mai sunt relevante pentru o comunitate restrânsă, care se raportează la acest mesaj personal (familia rămasă acasă, în mijlocul războiului, și care recunoaște personajele din imagine), ci devin importante pentru un public neimplicat afectiv în narațiune (spectatori care, de cele mai multe ori, cunosc conflictul balcanic de la distanță și nu se identifică sau nu recunosc chipurile prezente). Imaginile acestea aparțin cotidianului refugiaților (concerte improvizate, petreceri, discuții de grup, seri la televizor etc.), pot fi reprezentative pentru oricare dintre locuitorii Flotel Europa și ilustrează momente spontane ale acestora. Povestea narată pe voice-over , în schimb, deține un nivel de ficționalizare – Tomi ć își amintește adolescența din perspectiva adultului, ca un fel de reconstituire a evenimentelor și de reexaminare a emoțiilor provocate de ele –, cu funcție reflexivă. Această juxtapunere dintre imagine și povestea narată transformă „Flotel Europa” dintr-un film exclusiv personal într-o investigare subiectivă a contextului respectiv. Atât Vladimir Tomi ć , cât și monteurul filmului, Srdjan Keca, au mai lucrat în trecut cu formate documentare ce investighează traumele provocate de Războiul Bosniac asupra generației lor. Tomi ć se întoarce în Bosnia cu filmul „My Lost Generation” („Generația pierdută”, 2009), iar Keca încearcă să înțeleagă deciziile tatăului său în „Pismo ocu” („O scrisoare pentru tata”, 2011). (de Andra Petrescu)
75
Made with FlippingBook Ebook Creator