review
Saul Fia
- de altfel, cadavrele sunt numite „bucăți”. Ceea ce „Saul Fia” arată e că nici măcar ei, prizonierii, nu se mai consideră persoane; sunt niște animale hăituite. Un exemplu bun este reacția rabinului care se aruncă în fluviu atunci când Saul, prin rugămintea lui de a oficia slujba pentru copil, îi aduce aminte de viața lui anterioară, de ceea ce era odată, adică un om cu o familie și o vocație. Atitudinea cu care Saul priveşte masacrul, ca şi cum resemnarea cu oroarea situaţiei date este un moment îndepărtat în trecut, funcţionează ca un mecanism prin intermediul căruia spectatorul este transpus involuntar direct în mijlocul lagărului. Accepţi anormalul ca pe o normalitate simultan cu Saul. Nemes exersase acelaşi tip de tehnică în scurtmetrajul său, „Türelem” („With a little patience”, 2007), care gravita din punct de vedere tematic tot în jurul Holocaustului. Filmul se folosește în mod asemănător de preferinţa pentru unghiul subiectiv, de data asta cel al unei funcționare. Printre zgomotele banale ale biroului în care se află, îşi face loc un plânset de femeie; adusă de curiozitate la fereastră, funcţionara vede cum kommander -ii marcaţi cu svastica nazistă ţipă şi dau ordine în jurul unor oameni dezorientaţi, goi puşcă (care probabil urmează să fie duşi în lagăre). Prima jumătate a scurtmetrajului însă este filmată dintr-un unghi distant, aparent obiectiv, în care este urmărit chipul femeii din exterior, pentru ca doar mai apoi să se ridice în picioare şi odată cu asta şi camera să-şi schimbe perspectiva, devenind subiectivă. Funcţionara este apoi urmărită până în dreptul ferestrei printr-un plan secvenţă, asemănător cu maniera în care Saul este urmărit în lungmetrajul lui Nemes. Pentru întâia oară în film, odată cu planul-secvenţă, ea îşi ridică ochii din hârtii ori din podea, şi priveşte frontal, prin fereastră deschisă, către nazişti şi victimele acestora. Desigur, „Türelem” se oprea la o situaţie în care protagonista era doar un observator care îşi împarte perspectiva cu spectatorul, neintervenind. Saul, în schimb, trăiește în lagăr și are o misiune. Saul este departe de a fi o păpuşă pasivă căreia i se întâmplă lucruri, ci i se potriveşte mai degrabă rolul de călăuză. Există momente de-a lungul filmului când ia anumite atitudini (fură cadavrul băiatului şi-l ascunde în aşa- zisele dormitoare, riscând nu doar propria viaţă, ci şi pe cea a deţinuţilor cu care împarte camera) pentru care curajos e un cuvânt mic. Lui Saul nu-i pasă dacă mai trăieşte sau nu, tot ce-l interesează e să ducă la bun sfârşit un ritual religios într-un loc în care religia lui e o crimă capitală.
Fiul lui Saul Ungaria 2015 regie : László Nemes scenariu : László Nemes, Clara Royer imagine : Mátyás Erdély montaj : Matthieu Taponier distribuție : Géza Röhrig, Levente Molnár, Urs Rechn
de Cristina Iliescu
Lungmetrajul de debut al lui László Nemes reuşeşte nu doar să arate o altă faţetă a ororilor Holocaustului, ci se şi folosește de o perspectivă conceptuală proprie. Faţeta aceasta este însă una înceţoşată, căci camera îl urmăreşte îndeaproape de-a lungul întregului film pe Saul (Géza Röhrig), un deţinut care aparține de sonderkommando (grupare formată din prizonierii unui lagăr, care se ocupau cu golitul camerelor de gazare) şi de abia în al doilea plan se pot intui masacrele care au loc. Camera pare să funcţioneze întocmai ca Saul - blazată; nu mai dă atenţie cadavrelor şi prizonierilor zdrenţuiţi, aşa cum poate ar putea face o cameră care vede pentru prima dată ceva asemănător. Iar cu cât ororile sunt mai învăluite şi mai greu accesibile, cu cât se aud urlete mai disperate pe fundal - ignorate de toţi cei din cadru -, cu atât mai sumbru pare să fie lagărul portretizat. Când Saul, însărcinat cu eliminarea cadavrelor din camera de gazare şi cu frecatul podelelor pline de sânge, găseşte un băiat care a reuşit
să scape viu – ulterior ucis de unul dintre medicii din lagăr –, unicul său scop devine găsirea unui rabin care să-l ajute să îngroape băiatul cum se cuvine (sau cât de bine se poate oficia o înmormântare evreiască într- un lagăr). Acest scop îl poartă pe Saul prin tot lagărul, îi permite să interacţioneze cu o serie de personaje, printre care deţinuţi, impostori rabini, comandanţi nazişti, reuşind să construiască pas cu pas, personaj cu personaj, o frescă a mediului în care se află. Filmul funcţionează după tiparul unui joc video RPG, căci odată cu drumul lui Saul se desfășoară simultan descoperirea relaţiilor ierarhice dintre deţinuţi şi autorităţile lagărului, a obiceiurilor şi a stării generale a lagărului. În această coregrafie de du-te-vino-uri, în care Saul este întotdeauna în prim-plan, cel mai înfiorător lucru este reacţia celor din jur – sau lipsa acesteia – la morţile care au loc printre ei. Oamenii închişi în lagăr îşi pierd dreptul să fie consideraţi persoane, devenind cel mult prizonieri, dacă nu chiar cadavre în devenire
8
REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Iulie 2016
Made with FlippingBook Ebook Creator