review
Mistress America
aparent incompatibile, dar care se îndrăgostesc una de cealaltă. Așa cum se întâmplă în cazul unei poveşti de iubire, accentul cade de multe ori asupra persoanei de care suntem îndrăgostiți. Adesea camera o urmăreşte pe Brooke în plin joc actoricesc al rolurilor de mentor şi adult pe care le acceptă cu repeziciune, dar în momente- cheie, aparatul de filmat cade asupra lui Tracy. Momente ca cel din bar, când Brooke e abordată de o fostă colegă de liceu şi imaginea pe care şi-o promovează, sunt deconstruite: în acest triunghi de personaje, Tracy e singura care „beneficiază” de cadre în care este singură, singura ce își mai poate afirma încă individualitatea. Brooke are întotdeauna amorsa fostei colege de liceu, aceasta la rândul ei având amorsa lui Brooke, deoarece fiecare joacă un rol esențial în definirea celeilalte. În acest sens, camera are un rol emancipator, dându-i lui Tracy ocazia de a putea beneficia încă de posibilitatea autodefinirii. Uneori ping-pong- ul verbal şi cel al imaginilor în plan-contraplan poate lăsa senzația că cei la care ne uităm sunt mai mult tipologii decât personaje în carne și oase (fapt coerent, de altfel, în logica screwball ), senzație cu care rămâi îndeosebi după ultimul „act” din casa fostului iubit al lui Brooke, Dylan. Însă clişeele de gen sunt întotdeauna pastișate cu o doză de conştiinţă de sine. În loc să lase personajele să fie screwball all the way , Baumbach le încadrează în mod individual, sugerând o lume interioară dincolo de ceea ce este afișat. În cele din urmă, acest amestec de tropi şi intenţii este expresia unei melancolii pentru un viitor ce nu are cum să existe. Imposibilitatea nu are vreo legatură directă cu personajele, şi poate tocmai de aici vine frustrarea lor, din faptul că nostalgia resimţită este faţă de o proiecţie a unui trecut ideal (şi inexistent, în realitate) în viitor: restaurantul pe care Brooke vrea să îl înfiinţeze, „Mom’s”, este de fapt proiecţia unei familii utopice. Întregul montaj al filmului se bazează pe încercarea de a stabili această utopie, subminând-o în acelaşi timp. Şi deşi ea nu va fi realizată în cele din urmă, Tracy şi Brooke primesc ceva, poate, mai bun: un cadru de doi în care nu două surori, ci două necunoscute împărtăşesc un moment de intimitate. Statele Unite ale Americii 2015 regie : Noah Baumbach scenariu : Noah Baumbach, Greta Gerwig imagine : Sam Levy montaj : Jennifer Lame distribuţie : Greta Gerwig, Lola Kirke, Nat Baldwin
de Diana Mereoiu
Dat fiind că pentru „Mistress America” Noah Baumbach colaborează din nou cu Greta Gerwig, este aproape inevitabil să nu se producă o paralelă între acest film şi colaborarea lor anterioară, „Frances Ha” (2012). Însă, deşi ambele poveşti sunt impregnate de aceeași frică de eșec și de potențial ratat, personajele Frances şi Brooke (interpretate de Gerwig), nu sunt neapărat una, continuarea celeilalte. Deși amândouă fac parte din același univers cu tente de narcisism, absorbit de propria devenire, au niveluri diferite de îndârjire în a-şi crede propriile poveşti despre cine sunt, Brooke pierzând parte din seninătatea cu care Frances îşi joacă her cluelessness . În orice caz, amândouă sunt adolescente sub acoperire. „Mistress America” este o poveste de dragoste între două viitoare surori. Mai concret, mama lui Tracy (o fată de 18 ani cu ambiții creative care se mută în New York pentru a începe facultatea) urmează să se mărite cu tatăl lui Brooke (o tânără de 30 de ani cu ambiții de polivalență, care își dorește foarte, foarte tare să fie modelul de newyorkeză ce s-a realizat prin forţe proprii). Este o poveste de Dragoste cu majusculă şi nu doar o poveste de admirație, situație care poate pune niște probleme de interpretare. Ar fi mult prea facil de gândit că Tracy (care nu se îmbracă sau comportă într-un mod feminin, în sensul normativ al cuvântului) trece prin acea perioadă de descoperire a propriei sexualități şi, deci, de explorare a posibilității de a fi atrasă de persoane de același sex. În „Frances Ha” ne lămurim destul de repede că nu poate fi vorba de așa ceva,
dat fiind că există câte un (măcar potenţial) iubit pentru personajele principale. În „Mistress America” situația nu se rezolvă la fel. Pe cât de facilă, pe atât de potențial-tentantă ar fi această interpretare a atracției reciproce, din cauza modului destul de îngust în care suntem obișnuiți a ne gândi la dragoste. O astfel de interpretare ar ignora o gamă întreagă de nuanțe pe care iubirea le poate avea şi ar aduce un deserviciu atât reprezentării în film a unei relații între două persoane heterosexuale care se iubesc, cât şi reprezentării în film a unei relații între două persoane homosexuale care se iubesc în sensul acela. Din fericire, Baumbach şi Gerwig adresează această posibilitate încă din primele zece minute ale filmului (când Brooke o întreabă fățiș pe Tracy dacă nu cumva e lesbiană), ceea ce ne eliberează de ghicitoarea definirii relației dintre Tracy şi Brooke şi pregătește terenul pentru a o explora cum trebuie. În esență, „Mistress America” este un amestec între comediile de tip screwball, comediile romantice din anii ’80 şi filmele cu adolescenți din aceeași decadă. Precum Brooke, care nu se poate decide asupra a ceea ce vrea să fie, filmul adoptă mai multe registre artistice: narațiunea din voice-over aparținând lui Tracy este scrisă într-un ton eseistic-romanesc, în timp ce secvențele de montaj şi zoom -urile în mulțime amintesc de anii ’80, iar schimbul rapid de replici voit-anecdotice, surprins în cadre scurte, montate rapid, trimit la comediile screwball ale anilor ’30. Precum în acele comedii, este vorba despre un „mariaj” între două personalități
9
Made with FlippingBook Ebook Creator