Înapoi la Cuprins
asupra funcției discursului și limbajului nu doar în situația analitică, dar și ca principiu structurant al inconștientului. Dictatul lui Jacques Lacan (1993) conform căruia „inconștientul este în mod fundamental structurat, țesut, legat în lanțuri, în rețele, de către limbă” (p 119) a fost influent asupra generațiilor următoare de analiști, indiferent dacă au acceptat sau s-au opus acestei idei. Un grup mare de analiști din Societatea Psihanalitică Paris , inclusiv, printre alții, Pasche, Marty, Lebovici, Diatkine, Fain, Braunschweig, McDougall, Green și Neyratt s-a opus teoriei lui Lacan și a refuzat să aducă în aceeași compoziție pulsiunea și limba. Pentru Lacan, inconștientul nu este ceva dat, ce așteaptă să fie interpretat; mai degrabă, inconștientul este dezvăluit printr-un act, cel mai mult, dar nu exclusiv, printr-un act de discurs. Lacan mai avertizează, de asemenea, cu privire la înțelegerea greșită a inconștientului ca sediu al instinctelor pure și simple. Pentru Lacan, termenul de inconștient privește chiar ideea de cum să conceptualizăm subiectul. Întregul lui proiect este corespunzător studiului unui subiect inconștient. Lacan (2004) refolosește terminologia lui Freud despre reprezentări ca semnificanți, după modelul saussurian al limbii. Lacan a fost convingător prin accentul pus pe posibilitățile combinatorice ale semnificantului, care determină expresia supremă a pulsiunilor. Ceva (refularea) blochează exprimarea semnificanților, care circulă în inconștient. În versiunea sa, inconștientul constă din semnificanți refulați, care la rândul lor controlează accesul la derivatele pulsionale. Acesta este un model mai puțin reducționist biologic și, în final, mai sensibil cultural al psihicului, decât cel bazat pe presupusele surse erogene ale activării. În Statele Unite, la vremea faimosului seminar al lui Lacan, accentul era pus mai mult pe fantasmele ce compuneau conținuturile inconștientului. Aceasta a stimulat un stil diferit de ascultare clinică: ascultarea indicațiilor unei fantasme deghizate în asocierile libere. Abordarea franceză propunea (într-o manieră freudiană) că atenția analistului ar trebui să cadă pe cuvintele însele și pe cele nespuse dintre ele. Pe de altă parte, noțiunea de apărări (altele decât refularea) care sunt necesare pentru a ține semnificanții în inconștient și, desigur, analiza apărărilor, altele decât dezvoltarea conceptului de „forcluziune”, este mai puțin proeminent în gândirea franceză. Lacan a fost criticat pentru că a transformat psihanaliza în lingvistică structurală. Totuși, interesul lacanian nu cade pe limbă per se . Dimpotrivă, sunt interesante limitele acesteia, acolo unde limba eșuează. Inconștientul poate, conform lui Lacan, să nu fie identificat. Se dezvăluie prin urmele pe care le lasă, mai ales când este absent. Și-a susținut abordarea lingvistică argumentând că doar atunci când inconștientul trece în cuvinte care sunt capabile să-l surprindă și, mai mult, că inconștientul funcționează în concordanță cu figurile lingvistice ale metonimiei și metaforei. În sfârșit, Lacan insistă asupra inconștientului ca discurs, adică, discursul Celuilalt . Inconștientul este efectul semnificantului asupra subiectului. Semnificantul este ceea ce este refulat și se reîntoarce sub forma simptomelor, glumelor, parapraxiilor și viselor. Conceptul lui Lacan de inconștient a făcut, totuși, un pas important când el a reelaborat cele trei ordine ale Imaginarului, Simbolicului și Realului în „Seminarul XX” unde le-a cuplat laolaltă în așa- numitele inele borromeane (Lacan, 1999). Ipoteza conflictului intrapsihic – cel puțin pentru Lacan – a fost înlocuită de ideea articulării celor trei ordine. O consecință importantă a fost
108
Made with FlippingBook Ebook Creator