Înapoi la Cuprins
specifică între subiectivitățile lor, între experiențele lor conștiente și inconștiente. El subliniază că transferul și contratransferul sunt inevitabil complementare, fiecare generându-l pe celălalt într-o bandă Moebius de influențe și transformări reciproce care pot fi studiate și explorate în relația psihanalitică cu efecte bune. Analistul este un participant observator și astfel impactul personalității sale reale și a modurilor sale idiosincratice de a fi și relaționa cu pacientul constituie dimensiuni importante ale experienței analitice, pe care perspectiva intersubiectivă le consideră centrale. Și aceste idei au fost anticipate de Ferenczi, care a observat el însuși centralitatea contratransferului, complement modelator reciproc în raport cu transferul. El a identificat rolul influenței reciproce din relația analitică și importanța crucială a recunoașterii de către analist a propriului său impact asupra pacientului, factor care, așa cum a recunoscut el, ar merge departe, către ameliorarea riscurilor iatrogenice inevitabile de retraumatizare. Ferenczi a pus în evidență implicațiile pentru tratamentul analitic al recunoașterii analistului ca persoană reală (idei preluate de Școala britanică prin Fairbairn, Guntrip și Balint, iar de Școala americană prin Thompson, Wolstein, Singer, Levenson și mulți alții). Ferenczi a realizat că pacientul citește comportamentul analistului și reacționează la cele mai mici nuanțe ale acestuia. Pacientul, conform Jurnalului Clinic al lui Fereczi din 1932 (Dupont, 1988), „detectează din gesturi mici (din salut, strângerea de mână, tonul vocii, gradul de animozitate, etc.) prezența afectelor” (ibid, p. 11), pe care o pot dezvălui pacientului mai multe despre analist decât chiar ar putea ști analistul. Observațiile lui Ferenczi au făcut ca metafora oglinzii (vezi mai jos) să devină desuetă pentru mulți analiști și au fost recunoscute ca idei centrale pentru perspectiva multor psihanaliști interpersonali din anii 1950 și de mai târziu, precum și pentru teoreticienii relaționali care au urmat, pe măsură ce intersubiectivitatea a devenit tot mai importantă pentru teorie. Freud (1912) a arătat că inconștientul analistului urmează a fi folosit ca un instrument de ascultare extrem de sensibil, ghidat de principii cheie, precum neutralitatea, anonimitatea și ecranul alb sau prin funcția de oglindă, folosindu-se de metafora telefonului: „Analistul trebuie să-și aplece propriul inconștient ca pe un organ receptor către inconștientul transmițător al pacientului. El trebuie să se ajusteze la pacient așa cum este ajustat un receptor de telefon la microfonul care transmite. Așa cum receptorul transformă oscilațiile electrice induse de undele sonore din nou în unde sonore, la fel mintea inconștientă a medicului este capabilă să reconstruiască inconștientul pacientului care a determinat asocierile sale libere” (ibid, pp. 115- 116). Acest lucru înseamnă că funcția de transmitere a analistului trebuie să rămână bine disciplinată, ca nu cumva receptarea de către aparatul de ascultare al pacientului să pună în pericol procesul prin care transferul trebuie să se dezvolte nestingherit. Văzut din perspectiva relațional-intersubiectivă, este ca și cum Freud ar fi inclus în mod profetic în metafora sa telefonică un buton de „mute”. Prezentat astfel, acesta nu a fost fundamental în teoria intersubiectivă. Deși analistul își folosește inconștientul ca instrument de ascultare, inconștientul pacientului nu este considerat a avea aceeași capacitate. Subiectivitatea pacientului în raport cu analistul nu a fost considerată ca un dat.
174
Made with FlippingBook Ebook Creator