Înapoi la Cuprins
III. Cda. Eu, Sine, subiect și obiect Premise ale introducerii pe vechiul continent a intersubiectivității se regăsesc încă din anii 1950 prin D. Lagache, care a folosit termenul de intersubiectivitate a situației analitice ca descriere psihologică, dar fără a-l teoretiza. J. Lacan, care a susținut necesitatea de a citi și a reveni la opera lui Freud, a fost mai interesat de problematica subiectului, decât de intersubiectivitate. El a considerat subiectivitatea și intersubiectivitatea ca nefiind concepte psihanalitice. Principala sa teoretizare a fost conceptul de „subiect al inconștientului”. Mai trebuie menționate aici dificultățile generate de traducerea în limba franceză a operei lui Freud și este importantă, de asemenea, înclinația către modului lui de gândire. Prima problemă a fost și rămâne traducerea termenului „Ich”. În franceză, termenul ales a fost „moi” pentru a indica „Eul”, dar nu este pe deplin satisfăcător. „Ich” înseamnă și „je” (echivalent cu „eu” din română – n. tr.) sau „le sujet” (subiectul). O altă observație este faptul că Freud nu vorbește nicăieri despre obiect intern sau obiect extern, concepte introduse de M. Klein și adepții ei. Freud vorbește doar despre obiect și acoperă cu acest termen numeroase aspecte – de la obiectul lumii din afară, la obiectul din fantasme – fără a face separația între toate sensurile. Sub influența lecturii lui Freud, câțiva psihanaliști francezi au urmat linia lui Klein, a prezenței unui Eu și unor fantasme și obiecte interne încă de la începutul vieții. Cei mai mulți psihanaliști francezi preferă să folosească conceptul de reprezentare în locul celui de obiect intern și să păstreze ambiguitatea noțiunii de obiect, între obiectul pulsiunii și obiectul extern. Lacan a introdus ideea că Eul este o alienare și că singurul interes al psihanalizei este „subiectul inconștientului”, care nu este Eul, acesta apărând în „stadiul oglinzii”, doar pentru a fi alienat prin identificări (1966). Pentru Lacan exista deja un clivaj între Eu și subiect. De asemenea, a fost modul în care el a demontat concepțiile psihologiei Eului și ale unor autori precum R. Loewenstein, care a fost, înainte de plecarea sa în Statele Unite, unul dintre fondatorii și membru eminent al Societății Paris. Pe o direcție diferită și personală de cercetare, P. Aulagnier a descris nașterea lui „je”, a „Eu-lui” (1975). În timp ce în Marea Britanie autori precum W. Bion și D.W. Winnicott descriau rolul mamei în nașterea psihicului sugarului, francezii scriau despre reprezentarea metapsihologică , respectiv: Jean Laplanche , care a descris un obiect ale cărui mesaje enigmatice sunt sursa pulsiunii în subiect (1987); de partea opusă, André Green care a susținut că pulsiunea își are originea în corpul biologic și că aceasta trebuie să caute obiectul pentru a putea fi reprezentată (1997). În psihanaliza franceză, puțin autori folosiseră anterior noțiunea de sine, chiar dacă toți erau precauți cu privire la rolul de adaptare al Eului și niciunul nu a aderat la noțiunea de Eu lipsit de acțiuni și conflicte legate de pulsiuni din psihologia Eului. Ideea unui sine adevărat și a unui sine fals (D.W. Winnicott) a fost bine acceptată, dar nu complet, deoarece ideea de sine ca fiind cu adevărat diferit de Eu , nu a fost bine primită. Unii autori se referă la sine în moduri diferite, dar nu exact la sinele în sensul lui Jacobson sau al lui Kohut. Dificultatea folosirii
197
Made with FlippingBook Ebook Creator