Înapoi la Cuprins
încălcările etice (Gabbard & Celenza, 2003) au atras atenția asupra importanței și semnificației abstinenței analitice și a nevoii permanente ca analistul să-și monitorizeze contratransferul. Cu toate că de obicei cadrul intern se referă la analist, totuși nu există niciun motiv să nu fie luat în considerare și cu privire la pacient. Specificitatea situației analitice constă în voința pacientului de a permite libera exprimare a afectelor, conflictelor și fantasmelor inconștiente și responsivitatea analistului de a o surprinde. Pentru ca pacientul să-și poată exprima fantasemele inconștiente, el are nevoie de o anumită stare mentală, care nu este ușor de atins, pentru a accepta angajamentul de a încerca să respecte asocierea liberă. Conform lui Freud, această regulă fundamentală constă în faptul că pacientul nu trebuie „să se rețină de la nicio reflecție conștientă și să se abandoneze într-o stare de concentrare liniștită, să urmărească ideile care îi apar spontan (involuntar) […] chiar dacă sunt dezagreabile, prea fără sens, prea neimportante sau irelevante” (Freud, 1924, p. 195). Mulți alți analiști au explorat și și-au dezvoltat gândirea despre „atitudinea analitică”, după conceptul de conținere și de mediu facilitator al lui Winnicott (Winnicott, 1965, Klauber, 1981, Bollas, 1987, Parsons, 2014), conform căruia analistul se oferă pe sine ca obiect pentru a fi folosit de către pacient. Acest câmp expandat al înțelegerii procesului analitic include transferul și contratransferul și răspunsul afectiv al analistului (King, 1978). J. Sandler (1976) a descris conceptul de rol al „responsivității” analistului, care se referă la capacitatea analistului de a se identifica inconștient cu un obiect intern ce aparține pacientului și de a se angaja într-o punere în scenă în ședință. Abia ulterior analistul devine conștient de ceea ce se petrece și este capabil abia atunci să formuleze o interpretare cu privire la semnificația fantasmatică a ceea ce s-a întâmplat. Acest tip de punere în scenă poate implica corpul analistului, din perspectiva comportamentului sau a unei reacții corporale particulare. În psihanaliza italiană (de exemplu, Bolognini, Bonaminio, Chianese, Civitarese, Ferro), urmărind ideile lui Winnicott și Bion, a avut loc o dezvoltare a gândirii cu privire la diferitele elemente ale atitudinii analitice a analistului, extinzând înțelegerea conceptelor de contratransfer și construcție, cu accent pe „persoana analistului”, inclusiv pe corpul său. Bolognini a explorat subiectul empatiei psihanalitice (2004), pe care el o localizează în momentele de contact emoțional profund și de insight, care apar între analist și pacient în ședință: „o combinație fericită de emoție, imaginație și reflecție, care ne-a dat posibilitatea, atât pacientului, cât și mie, să înțelegem pe deplin ce se întâmplă.” (2004, p. 13). Descrierea cadranelor cadrului propusă de Antonino Ferro a contribuit la extinderea conceptului de cadru (1998). Acestea sunt cele patru definiții principale ale cadrului care, deși pun în evidență semnificații prevalent diferite, se combină între ele, constituind cadrul ca întreg. Primul cadran este cadrul de reguli formale (divanul, frecvența, plățile și așa mai departe). Al doilea include starea mentală a analistului, care, după Ferro, variază în funcție de identificările proiective ale pacientului și este o condiție cheie pentru evoluția analizei. Al treilea cadran se referă la cadru ca scop și vede încălcările cadrului de către analizant ca fiind încercări ale acestuia de a comunica, în special în cazul pacienților mai grav bolnavi. Aici Ferro pune accent pe o perspectivă diferită de cea tradițională; el consideră că transgresarea regulilor constituie un mod de comunicare, mai degrabă decât manifestarea unei puneri în act (Limentani, 1966, a
19
Made with FlippingBook Ebook Creator