Înapoi la Cuprins
III. CADRU INTERN
Cu privire la cadrul intern al analistului , găsim principalele idei în lucrările lui Freud. Cadrul intern este acea stare a minții de a „nu-ți direcționa observația către nimic în particular” și de a menține aceeași „atenție egal suspendată […] în fața a tot ceea ce auzi” […]; „regula de a acorda atenție egală față de orice este replica necesară față de cererea adresată pacientului de a comunica tot ceea ce îi vine în minte”. Mai mult, analistul „ar trebui să-și rețină toate influențele conștiente prin capacitatea sa de a fi prezent și să se ofere pe sine complet „memoriei inconștiente” […]. Pur și simplu, trebuie să asculte și să nu-i piese dacă îi rămâne ceva în minte” (Freud, 1912, pp. 111-112). Aceste idei sunt încă valide, dar au fost mult aprofundate, mai ales în elaborările lui Bion cu privire la reverie . Bion definește reveria ca fiind „acea stare a minții în care aceasta este deschisă să primească orice obiecte dinspre obiectul iubit și în care este capabilă să primească identificările proiective ale copilului foarte mic [ale pacientului], indiferent dacă ele sunt resimțite de către copil [pacient] ca fiind bune sau rele” (Bion, 1962, p. 36). Alte componente importante ale cadrului intern sunt neutralitatea și abstinența. Laplanche & Pontalis definesc neutralitatea , ca pe atitudinea analistului de a încerca să fie „neutru cu privire la valorile religioase, etice și sociale […], neutru și față de manifestările transferului” și neutru pentru că „nu trebuie, a priori, să asculte în mod special anumite părți ale discursului pacientului sau să citească semnificații particulare în acesta, conform preconcepțiilor sale teoretice” (Laplanche & Pontalis, 1973, p. 271). Anna Freud a definit neutralitatea ca fiind necesitatea ca analistul să rămână echidistant față de Eul, Supraeul și Seul pacientului (1936). Laplanche & Pontalis definesc abstinența după cum urmează: analistul „trebuie să refuze din principiu să satisfacă cererile pacientului și să îndeplinească rolurile pe care pacientul tinde să i le impună” (1973, p. 2). Freud a semnalat pericolele zelului terapeutic în articolele sale de tehnică scrise între 1911 și 1915 și este renumită metafora analistului care operează ca un chirurg. Această comparație a deschis, însă, calea către interpretări eronate și critici, atunci când este luată la propriu (ca și ideea analistului tăcut). Rycroft (1985) a subliniat faptul că analistul nu trebuie doar să dea interpretări „corecte”, ci, foarte important, el trebuie să asigure relația specială cu pacientul său în cadrul căreia să se poată desfășura procesul analitic. Aron (2001) subliniază faptul că interacțiunea în analiză este asimetrică. O asimetrie este aceea că, deși ambii participanți vor eșua în încercarea de a menține cadrul, este responsabilitatea analistului să reașeze cadrul prin analiza eșecurilor. Aceasta pare a fi o problemă atât etică, cât și metapsihologică, ce ține de datoria și de funcția analistului. Neutralitatea și abstinența stau la baza dimensiunii etice a atitudinii analistului față de pacienți și față de munca sa. Fără o internalizare autentică a acestor capacități, nevoile narcisice ale analistului pot duce la exploatarea vulnerabilității pacientului. Studiile cu privire la
18
Made with FlippingBook Ebook Creator