Înapoi la Cuprins
Timpul. Acesta constă din ședințe cu durata de 45 sau 50 de minute, frecvența mare a ședințelor, între 3 și 5 pe săptămână și, cu toate că durata întregului tratament este dificil de stabilit, fiecare pacient având nevoie de o perioadă specifică, se știe că de obicei presupune mulți ani de lucru. Pe măsură ce înțelegerea vieții psihice a avansat, în particular a nivelurilor primitive și psihotice ale pacienților, durata psihanalizei a devenit tot mai lungă. În zilele noastre există o polemică privitoare la frecvența ședințelor. Pentru unii analiști, numărul de ședințe este irelevant, pentru alții este important. Cei dintâi consideră că ceea ce contează sunt atitudinea și funcția analitică a analistului sau „cadrul intern”. Alți analiști consideră că, pentru a dezvolta funcția analitică și un cadru analitic adecvat cu privire la un pacient anume, este necesară o relație intensă și că o frecvență crescută a ședințelor este un factor esențial. Ei consideră, de asemenea, că acest lucru este esențial pentru pacient, pentru ca acesta să poată să-și exploreze prin asociere liberă cele mai profunde niveluri și, mai ales, să elaboreze interpretările analistului. Cu privire la frecvența ședințelor, Freud a zis: „Eu lucrez cu pacienții mei în fiecare zi, cu excepția duminicilor și a sărbătorilor publice – adică, de regulă, șase zile pe săptămână. Pentru cazurile ușoare sau pentru continuarea unui tratament care deja a avansat mult, trei zile pe săptămână vor fi suficiente. Orice alte restrângeri ale timpului nu aduc niciun avantaj, nici pentru medic, nici pentru pacient […]. Când orele de lucru sunt mai puțin frecvente, există riscul de a nu fi capabil să ții pasul cu viața reală a pacientului și ca tratamentul să piardă contactul cu prezentul și să fie forțat la deviații.” (Freud 1913 SE: 12, p. 127). Deși frecvența crescută a ședințelor nu este o condiție suficientă, pentru mulți analiști aceasta este un factor necesar. Totuși, ea trebuie să fie acompaniată de alte elemente ale metodei psihanalitice: atenția la transfer și contratransfer, inclusiv la nivelurile primitive și psihotice, atât ale pacientului, cât și ale analistului, împreună cu interpretarea oferită de analist. Alte condiții externe. Cabinetul analistului are caracteristici specifice (mobilierul, decorațiunile, atmosfera camerei, etc.) care prezintă ceva din personalitatea analistului. Corpul analistului este și el parte din cadru. Enid Balint (1973), scriind despre analiza femeilor de către analiști femei, sugera că pentru pacientă, la nivel inconștient, cabinetul analistului capătă semnificația pântecului mamei. Lemma (2014), continuând ideile lui Bleger, a dezvoltat conceptualizarea „cadrului încorporat”, în particular la pacienții cu transfer simbiotic. Ea a arătat în ce mod acționează prezența fizică a analistului ca stimul puternic în lumea internă a pacientului și că orice schimbare a corpului analistului este resimțită ca fiind profund destabilizatoare. Alte componente ale „contractului”, precum plățile și perioadele de vacanță, de asemenea, trebuie să fie incluse ca părți ale cadrului extern. Cu privire la plăți, și mai ales în zilele noastre, pacientul s-ar putea să aibă nevoie de susținerea unor organizații, ceea ce, inevitabil, implică prezența unei terțe părți, element care trebui avut în vedere în contractul inițial. A treia parte variază în funcție de țară: poate fi sistemul național de sănătate, o companie de asigurări de sănătate sau clinica psihanalitică a unui institut, în cazul candidaților.
17
Made with FlippingBook Ebook Creator