Înapoi la Cuprins
moment nu trebuie, nici analistul, nici analizandul, să piardă sentimentul de izolare în relația intimă a analizei” (Bion, 1963, p. 15). Conceptul lui Bion de spațiu analitic se alătură celui de intimitate și izolare. Crearea a unui cadru intim, dar abstinent, este necesară pentru ca atmosfera evocată să fie una în care realitatea de dincolo de fenomene, care este fără formă, „O”, să poată fi trăită și să „devină”, nu să fie cunoscută doar intelectual (1965, p. 153). Cadrul este organizat în jurul conceptului lui Bion de „transformări”, în care poate fi facilitată apariția sentimentului de adevăr emoțional absolut – adică o schimbare de formă – adesea înțeles ca fiind acele părți nenăscute ale sentimentului de trezire la viață. Unele articole recente cu privire la cadru, corelează aspectele temporal și spațial ale cadrului extern cu cadrul intern al analistului, pentru a discuta modalitățile în care cadrul reprezintă cel mai timpuriu nivel de conținere și de prezență maternă. Multe dintre aceste articole despre cadru continuă viziunea lui Bleger care a pus accent pe semnificațiile inconștiente ale cadrului atât pentru analist, cât și pentru pacient, folosind conceptul lui Bion de conținător/conținut al relațiilor de obiect și conceptul lui Baranger de câmp analitic. (Barangers, 2008, Civitarese, 2008, Churcher, 2005, Green, 2006).
II. CADRU EXTERN
Spațiul : divanul . Freud a făcut următoarele recomandări: „el îi invită [pe pacienți] să se întindă într-o poziție confortabilă pe sofa, în timp ce el însuși șade pe un scaun în spatele lor, în afara câmpului lor vizual”. (Freud 1904, p. 250). Sunt mai multe motive pentru care Freud a făcut această sugestie. Motive istorice: în cazurile clinice din Studii asupra isteriei , Freud observă că pacienții pe care îi consultă adesea se întind pe o sofa sau pe un divan și că preferă să rămână în această poziție, în special atunci când își închid ochii ca să vorbească despre tulburările lor. Mai târziu, el adaugă un motiv subiectiv al evitării poziției față în față: sentimentul de disconfort și lipsire de libertate pe care îl are atunci când este observat de către pacient. Dar identifică și alte motive: „[…] [pacientul] este scutit de fiecare mișcare musculară și impresie senzorială ce i-ar putea distrage atenția de la propria sa activitate mentală” (Freud, 1904, p. 250). Iar pentru analist: „Deoarece, în timp ce îl ascult pe pacient, și eu mă las prins de curentul gândurilor mele inconștiente, nu doresc ca expresiile feței mele să dea pacientului material de interpretare sau să-l influențeze în ceea ce-mi spune.” (Freud, 1913, p. 134) După o sută de ani, experiența acumulată ne permite să considerăm valide aceste recomandări. Utilizarea divanului facilitează concentrarea pacientului pe activitatea sa mentală, implicit, permițând regresia psihică, ceea ce permite exprimarea fantasmelor și conflictelor inconștiente în lanțul de asociații. Winnicott (1955) a înțeles cadrul analitic drept asigurarea acelor condiții în care se evidențiază tulburările de dezvoltare ce apar din eșecurile în dezvoltare și în care traumele pot fi exprimate, cunoscute și interpretate, astfel încât să permită progresul în dezvoltare. (Vezi mai jos, Cadru și regresie ).
16
Made with FlippingBook Ebook Creator