Înapoi la Cuprins
VI. DEZVOLTĂRI ULTERIOARE ALE CONCEPTULUI DE CADRU
Unii autori fac diferența între „cadru” și „setting”; primul termen ar fi cadrul oferit de analist, în care se poate desfășura procesul analitic, privit mai degrabă ca o ramă de tablou (Milner 1952a), în timp ce setting se referă la procesul propriu-zis. Milner considera cadrul ca fiind esențial pentru demarcarea a ceea ce este înăuntru, de ceea ce este în afară; cadrul arată „că ceea ce este înăuntru trebuie să fie perceput și interpretat în mod diferit de ceea ce este în afară”. Cadrul „marchează o arie în care ceea ce este perceput trebuie să fie luat ca simbol, ca metaforă, nu literalmente” (1952b, p. 80-81). Rycroft (1958) și Heimann (1957) s-au referit la „figură și teren”, în loc de cadru. Iar alți autori folosesc termenii „cadru” și „setting” ca sinonime. Experimentele lui Lacan cu privire la aspectele temporale ale cadrului au generat reflecții serioase asupra implicațiilor clinice și teoretice ale cadrului clasic (1958-1997). O altă inovație a lui Lacan a fost postulatul lui conform căruia analistul este un subiect-care-se- presupune-că-știe. Această noțiune respectă asimetria intersubiectivă imediată necesară în relația analitică și reflecta atitudinea lui ironică față de pretențiile normative ale acelor analiști care se văd pe ei înșiși ca pe niște încarnări ale unor Euri sănătoase ale pacienților lor. Din acest punct de vedere, cadrul clasic este, în mod inerent, paradoxal. Nu este „autoritar” per se , ci mai degrabă permite ca această proiecție imaginară a pacientului să fie tolerată și gradual dezabuzată prin travaliul interpretativ (1947-1997,1945-1966). Aulagnier, într-o serie de texte încă netraduse (1968, 1969, 1970, 1977), analizează suprapunerile repetate inevitabile ale subiectului cu proiecțiile altora. Ea arată că injoncțiunea „de a spune că totul provine de la minte poate avea efectul plasării pacientului într-o stare de submisivitate absolută, al transformării lui într-un robot vorbitor.” În acest mod, și în altele, ea a analizat alienarea potențială perpetuată de aplicarea negândită a cadrului. În concepția ei cu privire la inevitabila „violență a interpretării”, ea a așezat îngrijitorul primar și analistul în aceeași poziție paradoxală a riscului interpretării „excesive”, a notei de avertizare care i-a făcut pe analiștii de limbă franceză de pe ambele maluri ale Atlanticului să-și exprime rezervele cu privire la utilizarea necritică a contratransferului în înțelegerea pacienților. Autorii francezi au fost deosebit de sensibili la potențialul inerent „seductiv” – atât necesar, cât și abuziv – care este parte a cadrului analitic. Donnet (2001) face diferența dintre locul analitic și situația analitică: „locul analitic conține ansamblul a ceea ce constituie oferta unei analize; include munca analistului”, în timp ce „situația analitică este un rezultat întâmplător al unei întâlniri suficient de adecvate între pacient și situația în care se află” (p. 138). Cele două surse principale ale teoretizării curente specifice cu privire la cadru sunt Winnicott (1955) și Bleger (1967). Unii autori se referă și la Barangers (1983) care folosește teoria câmpului, perspectivă din care situația analitică este privită ca o co-creație; cei doi membri ai perechii analitice sunt legați inextricabil între ei, niciunul neputând fi înțeles fără
22
Made with FlippingBook Ebook Creator