AIP DICȚIONARUL ENCICLOPEDIC INTER-REGIONAL DE PSIHANALIZĂ

Înapoi la Cuprins

calitatea de legătură între analizant și analist și reprezintă fundația dinamică a tratamentului psihanalitic. Urmând și extinzând accentul pus de Spruiell (1983) pe semnificația „regulilor jocului”, „regulilor de bază” și a „cadrului” la Langs (1979, 1984) și pe analogia lui Milner cu rama unui tablou (1952), Modell (1988) consideră „cadrul” nu doar ca o constrângere (Bleger, 1967), dar și ca o „includere a unei realități separate” (Modell, 1988, p. 585) și intuiția unui unic „aranjament contractual, precum și comunicativ, între cei doi participanți” (ibidem), care generează iluzia transferului, într-un mod analog creației iluziei într-o piesă de teatru (vezi și J. McDougall, 1986). Acordarea la cadrul propriu-zis, conceput în sens larg dinamic, continuă să evolueze în teoria contemporană nord-americană, prin abordările bioniene și ale teoriei câmpurilor (Goldberg, 2009; Peltz și Goldberg, 2013), în școlile interpersonale (Levenson, 1987; Stern, 2009) sau relaționale (Aron, 2001; Bass, 2007 și alții). Hoffman (2001), de exemplu, pe urmele lui Gill și alăturându-se lui Mitchell și grupului relațional, a scris despre inversarea între ritual și spontaneitate. El s-a preocupat de necesitatea impunerii regulilor și de suspendarea regulilor. Jose Bleger a fost citit doar relativ recent în psihanaliza nord-americană, dar Racker (1968) a fost tradus devreme și a avut influență asupra studiilor de factură intersubiectivă, interpersonală, realizate de Institutul William Alanson White sub conducerea lui Sullivan, Thompson și, mai apoi, în perioada modernă, a lui Levenson, Mitchell, Daniel Stern și alții. Teoreticienii relaționali contemporani, precum Bass (2007), văd munca analitică a fi încadrată într-un spațiu ce cuprinde două persoane, aflate într-un câmp bipersonal. Dar Bass, spre deosebire de Langs, subliniază unicitatea acestui spațiu: „o singură mărime nu se potrivește niciodată pe toate dimensiunile” (ibidem, p.12). Aici-și-acum este infuzat de trecutul relațional, de un mod de gândire cu afinități puternice cu al lui Barangers și Bleger. Cadrul, în sensul lui Bleger, este mai în acord cu modelul celor două persoane al procesului analitic, implicând ideea că preocupările sociale, instituționale, precum și meta-teoretice sunt manifestate și operează la interiorul cadrului. Într-un mod asemănător cu Bleger, Peter Goldberg (2009) a dezvoltat o perspectivă care vede cadrul în termenii bionieni de structură în care sunt proiectate și susținute angoasele psihotice. În viziunea lui Goldberg, cadrul devine un loc în care atât analistul, cât și analizantul evacuează aspecte defecte sau psihotice ale sinelui. Pentru a înțelege toate aspectele clivate ale dinamicii transfer-contratransferențiale în anumite cazuri, ne uităm la cadru, la elementele aparent clare ale cadrului, sau settingului, care au fost distorsionate și au devenit toxice prin intermediul proceselor de evacuare și proiecție. Fragmentele periculoase ale sinelui sau ale altuia pot fi ascunse în cadru, rămânând neremarcabile și extra-analitice, până când analistul poate să le observe și să readucă aceste fragmente clivate înapoi în persoana vie, în situația analitică. Grotstein, unul dintre primii și principalul adept al lui Bion din Statele Unite, a dezvoltat un concept al cadrului în care cei doi participanți ajung până la urmă să fie de acord să protejeze „solitudinea” analitică. Aici conceptul de setting, distins de cel de cadru, devine un acord „sacru”: prin stabilirea regulilor cadrului și prin acceptarea lor de către analizand, analistul și

24

Made with FlippingBook Ebook Creator