Înapoi la Cuprins
analizandul stabilesc o convenție care îl obligă pe fiecare participant la sarcina protejării celui de-al treilea – procedura analitică porpriu-zisă (Grotstein, 2011, p. 59). Tabakin (2016) a făcut recent o distincție între termenii de „cadru” și „setting”. El sugerează că conceptul de „cadru” are conotație de structură, în timp ce cel de „setting” are sens de relație. Ideea de cadru ca structură servește ca ghid pentru calibrarea și interpretarea punerii în act prin raportare la respectiva structură. Settingul, distins de cadru, implică atmosfera care definește efectul transformativ potențial al tratamentului. Settingul narează spațiul comun dintre analist și analizand, care devine procesul dinamic de dezvoltare ce are loc între doi participanți. Evoluția conceptului de setting sau cadru este o poveste independentă în cazul analiștilor francezi din Quebec, aflați la confluența a trei culturi psihanalitice: afinitatea lor naturală pentru analiza franceză continentală este predominantă, dar în egală măsură sunt influențați de cele trei școli de gândire din Marea Britanie și de conștientizarea unora dintre dezvoltările majore care modifică peisajul psihanalitic din spațiul american. Cu privire la setting, alegerea identificatorie pentru comunitatea analitică franceză din Qyebec a fost clară: distanțându-se în mod deliberat atât de modelul medical, cât și de versiunea de cadru a lui Eitingon, s-a definit explicit în opoziție cu presiunile „canonice” care deveniseră o problemă atât de polarizantă pentru mulți analiști americani (din Statele Unite). În contrast cu nevoia de asertivitate iconoclastă care avut tendința de a caracteriza segmente importante ale teoretizării americane, moștenirea lui Lacan a promovat o libertate mentală, exprimată într-un spirit de dezbatere profundă având ca rezultat extinderea operei freudiene. Exemple ale produselor acestei libertăți mentale sunt atât opera lui André Green cu privire la funcția de „al treilea” a cadrului și de suport pentru funcționarea mentală a pacientului în capacitatea sa de a forma un „obiect analitic” comun (1975), precum și introducerea de către Jean Laplanche a noțiunii de transfer „vidat” (1997, p. 662), mobilizat de relativa non- reactivitate a analistului, care reactivează posibilitatea rezolvării, din nou, a enigmelor copilăriei. Scarfone (2010) a extins reflecția la calitatea de ascultare a analistului în această noțiune a „simțirii”. Un alt curent puternic în evoluția psihanalizei franceze care a avut influență în Quebec, a fost explorarea elementelor non-clasice ale cadrului ca suport pentru reprezentarea și subiectivarea psihică, în special în registrele infra-nevrotice: folosirea plăților simbolice de către Francoise Dolto (1982, 1985) în analiza copilului; Cahn (2002), Roussillon (2013), Donnet (1995) și alții cu privire la funcția metapsihologică a percepției vizuale a analistului în travaliul analitic față-în-față. Practica din clinicile psihanalitice din Franța și din Quebec a fost, de asemenea, o sursă de inovare a „cadrului”, în special dintr-un punct de vedere triadic al procesului de evaluare (Kestemberg, 2012; Donnet & de M’Uzan, 2012; Lasvergnas, 2012; Reid, 2014), al plății de către o terță parte (Kestemberg, 1985, 1986) și a intervențiilor alternative de inspirație psihanalitică, precum expansiunea specifică a cadrului în „psihodrama psihanalitică” a lui Lebovici și Diatkine (Lebovici, Diatkine și Kestemberg, 1952) și a lui Gibeault (2005). Un alt rezultat valoros, deși paradoxal, al teoriei și practicii lui Lacan a fost
25
Made with FlippingBook Ebook Creator